Ceasul din colțul pieții

Da, m-am oprit – pentru a cîta oară? – și am privit, îndelung și cu tristețe, ceasul din colțul pieții celei mari a Bacăului. „Știu de ce îl contempli așa” – aud un glas în spatele meu. Mă întorc, surprins, și-l văd pe vecinul Ioan Boca, fost comerciant de marcă, acum pensionar. Omul a lucrat mulți, mulți ani în magazine alimentare din oraș, experiența lui încă mai poate fi folositoare dar, se pare, mulți nu știu acest lucru și, din acest motiv, nu i se adresează. Asta-i, însă, o problemă căreia, personal, îi dau importanța cuvenită deoarece îl cunosc bine pe acest om vioi, deschis, cutezător și foarte prietenos, mai mult, poate, decît îi acordă el atenție. Acum, însă, mă întîlnește aici, în fața ceasului și, cum știe că am mai scris, odată, despre tristețea care mă apasă privind la cadranele cu geamurile sparte, la soclul scrijelit care, absolut ridicol, și-a găsit „menirea” de „panou de afișaj”, îmi amintește de ziua aceea de acum cîțiva ani buni cînd am participat, împreună, la punerea în funcțiune și la sfințirea acestui cuminte și exact măsurător al clipelor trecerii… „âți amintești, să fie vreo zece ani cînd ne-am strîns aici și am trăit chiar momente de bucurie la pornirea orologiului! Ceasul nu-i ieșit din comun dar, aici, în acest loc pe unde se perindă zilnic mii de oameni, e un reper necesar” – așa îmi zice prietenul Ionică Boca. Și ne amintim, împreună, de cel care l-a construit, maestrul ceasornicar Victor Popovici, pe care în ultimele luni nu l-am mai văzut, o fi bolnav, nu știm, dar știm că-și poartă durerea după despărțirea, pentru totdeauna, de soție plecată în Neființă dureros de repede și neașteptat. Maestrul a muncit cu dragoste pentru urbe – n-a primit nimic, nici o recompensă pentru lucrul său – și atunci, cînd ceasul a început să numere clipele și orele și zilele, a plîns lacrimi de emoție și de bucurie. Și timpul a continuat să treacă imperturbabil, în ritmul său ascuns, iar ceasul și-a făcut, ani buni, datoria. Pînă cînd indivizi fără inimă au aruncat în el cu pietre, i-au spart geamurile ecranelor, l-au batjocorit… Maestrul Victor Popovici n-a mai avut ce-i face. A sperat că, poate, Primăria va întreprinde ceva. Dar, în zadar! Acum, cînd împreună cu prietenul Ionică Boca gîndim toate astea, speranța ne duce, din nou, spre prima instituție a urbei. Poate se va întîmpla o minune!…
Eugen VERMANîmpreună cu prietenul Ionică B

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!