– dirijorul Ovidiu Bălan și pianistul Mihai Ungureanu au deschis stagiunea Filarmonicii “Mihail Jora”
Vasile PRUTEANU
Concertul simfonic de debut al noii stagiuni artistice a Filarmonicii „Mihail Jora” ne-a reamintit ideea balzaciană că „opera de artă este stofă a naturii brodată de imaginație”. Și cînd doi artiști de talia dirijorului Ovidiu Bălan și a pianistului Mihai Ungureanu intră în simbioză cu o orchestră superdotată, rezultatul nu poate fi decît o reprezentație sclipitoare.
Uimitor este faptul că pe măsură ce trec anii, atît Ovidiu Bălan cît și Mihai Ungureanu nu pierd nimic din energia tinerească ce le-a însoțit îndelungata carieră, ba, mai mult, adaugă acesteia înțelesuri mai tainice și mai profunde, sensibilități neașteptate, descoperind sensuri noi și delicate partiturilor abordate.
Așa se face că opere complet diferite, precum „Academica” de Brahms, „Concertul nr. 2” de Rahmaninov și poemul simfonic „Viață de erou” de R. Strauss păreau a purta toate aceeași amprentă stilistică. Viața lor ritmică se datorează unor mari variații de valori și accente surprinzătoare, lăsînd loc nelimitat inventivității și inspirației dirijorale. Mihai Ungureanu păstrează intactă o nobilă artă a interpretării, precum și o impunătoare măiestrie instrumentală. Rafinamentul stilistic al acestui distins pianist a conferit Concertului de Rahmaninov un patos romantic de o rară puritate, de o sobrietate ușor austeră, dar întotdeauna de o calitate spirituală înălțătoare.
Pagină după pagină tumultul sonor crește năvalnic sau coboară delicat pînă în vecinătate cu șoapta, ca apoi muzica să irumpă cu spontaneitate și elan cuceritor. Ultima lucrare din concert , „Viață de erou” de R. Strauss, a solicitat pînă la limite absolute energiile dirijorului și orchestrei, siliți să tempereze elocuțiunea nemăsurată a partiturii, în raport cu ideile poemului, precum și redresările sonore adeseori strivitoare.
Ovidiu Bălan a reușit să înlăture excesele, asigurînd o interpretare spontană și curgătoare. Totodată a creat numeroase spații sonore, permițînd violonistului Ștefan Epuran o evoluție de aleasă sensibilitate, mai ales pentru că părțile concertante ale poemului se succed unor tumulturi dramatice, vioara urmînd să asigure puritatea și luminozitatea trăirilor unui erou imaginar.
Lasă un răspuns