Cinstiți pentru o zi

Ștefan RADU

După cîte mătănii au bătut românii în ultimele zile ai crede că sîntem un popor de pocăiți. Cozi interminabile la spovedanie, preoți extenuați de cîte păcate le-au fost mărturisite, lumînări arse pînă la ultima picătură de ceară, semne ale unei pioșenii de… sezon, foarte puțin convingătoare. în Vinerea Mare m-am întîlnit cu un om de afaceri care părea foarte satisfăcut de faptul că – de gura nevestii – terminase cu spovedania mai ușor decît se așteptase. Asta după ce-i vîrîse o șpagă dascălului în buzunar pentru a-i asigura accesul mai rapid la duhovnic. Dacă tot primise iertarea de la preot, se grăbea să aranjeze o „învîrteală” cu un arab. La urma urmei și păcatul se poate globaliza!…
Dintr-o dată am devenit o nație de specialiști în ritualuri ortodoxe, de enoriași spășiți, preocupați doar de cele sfinte. Dansatoarele din buric, fotografiate prin toate revistele sexi, dau interviuri despre cum țin ele post negru și cît de cucernice sînt în viața de zi cu zi. Prin pușcării, criminalii notorii și escrocii galonați bat mătănii și pictează icoane în pauzele dintre două concerte cu maneliști care mor de dorul prietenilor încătușați. Negustorul din piață, care tot anul m-a înșelat la cîntar, plătește acatiste babane (din banii furați de la pensionari) convins că i se iartă viața trăită în păcat. Politicienii ce și-au făcut din minciună profesiunea lor de credință se retrag la mînăstiri și pupă odăjdiile cu smerenie. întîmplător, am asistat la o scenă dezolantă: o bătrînică, ajunsă în fața preotului pentru a se spovedi, a întins duhovnicului o bancnotă de un leu nou. Preotul a întors banii pe ambele părți și apoi – fără vreo legătură cu obligațiile sale sfinte – a întrebat-o pe femeie ce pensie are. Răspunsul a fost nesatisfăcător și omul în sutană a insistat neîncrezător: „Numai atît?!”… A vîrît banii în buzunar și a trecut la… „procedura standard”. Am simțit că nu mai are rost să mă mărturisesc la acel preot și nici să mai pierd vremea în biserica lui. în asemenea situații, străbunica mea – femeie cu frică de Cel de Sus – spunea că mai bine cauți un stejar, în luncă, și-i mărturisești lui păcatele. „Pentru că Dumnezeu îți aude și gîndurile!”…
Dacă anul ar fi format doar din mari sărbători – Paști, ânălțare, Crăciun – am fi, poate, mai corecți unii cu alții. Măcar am mima cinstea mai des. Problema ar fi cînd mai muncim? Nu că ne-am rupe de-atîta efort în restul timpului, dar pasiunea pentru sărbători ce eșuează, inexorabil, în chermeze de cîte trei zile ne-a adus la sapă de lemn. Oricîte necazuri am avea, sîntem dispuși să le uităm și să ne îmbrățișăm cu dușmanii, cu toți cei care ne-au tras pe sfoară pe motiv că așa ar fi creștinește și pentru că Dumnezeu ne-ar cere să fim iertători. De fapt, nu pe dușmani îi iertăm, ci pe noi înșine. Știm – chiar dacă nu recunoaștem – că de mîine o luăm de la capăt. Cîtă vreme păcatele pot fi iertate cu cîteva mătănii și două-trei lumînări aprinse la altar, ce rost are să ne facem atîtea griji?! Preoți dispuși să ne acorde iertarea divină se găsesc, iar Dumnezeu a lăsat un loc sub soare pentru fiecare. întrebat cum ar trebui să trăiască un bun creștin, un mare duhovnic a răspuns necruțător: „Ca și cum ar muri mîine.” Dacă am avea convingerea că Dumnezeu ne judecă în fiecare clipă, poate și rugăciunile ar fi mai discrete. Primul altar se ridică în inima fiecăruia, nu în catedrala ce zgîrie cerul.mani îi iertăm,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!