Cîntecul popular tradițional în confruntare cu … „manelele”

Cîntecul popular, parte integrantă a creației folclorice, prezent în viața noastră cotidiană, s-a bucurat de audiență în rîndul iubitorilor acestui gen artistic, fapt dovedit prin însăși nenumăratele spectacole și concerte susținute de diferite ansambluri folclorice și orchestre de muzică populară de pe întreg cuprinsul țării, cît și prin frecvente emisiuni de radio și televiziune. Pornind de la premiza că folclorul, ca mijloc de reflectare artistică a vieții, se schimbă continuu, reprezintă prin exemplele sale diferite epoci istorice, ne putem lesne da seama de ce, în zilele noastre, setea pentru acest gen de muzică e atît de mare. Prin poziția sa geografică, teritoriul țării noastre a reprezentat mereu o interesantă zonă de interferență între orient și occident, realitate care a prijeluit cristalizarea culturii noastre atît de originale, cu rădăcini adînci în solul fertil al unui trecut milenar. Cu toate acestea, astăzi asistăm la fenomene nedorite privind pătrunderea în cultura noastră tradițională a cîtorva influențe nocive, de proveniență străină, care atentează subteran la puritatea folclorului nostru. Cîntecul popular tradițional, intrat în așa- zisa categorie a folclorului de divertisment sau „de consum”, ca efect al transferării sale de la sat la oraș, se adresează unei categorii de „consumatori” aflați în mediul urban, aceștia vin în contact cu muzica populară doar prin intermediul unor muzicanți și interpreți profesionști care nu sînt întotdeauna cei mai autentici reprezentanți ai folclorului.

În ultimii ani s-au petrecut mari schimbări în structura societății, ceea ce explică, dar nu justifică, apariția unor „produse” muzicale de sorginte turco-arabo-indiene, dar și sîrbești, care prin formele abordate sînt străine specificuului național al cîntecelor noastre și tind deseori la deformarea gravă a opțiunii publicului față de propria-i cultură.

Numeroși interpreți, așa-ziși „folcloriști-creatori”, introduc în repertoriile lor „perle” cu care se prezintă în fața publicului pentru a obține succese cu orice preț. Fenomenul nu e nou, ci se regăsește și în trecut. Într-un articol publicat la 27 februarie 1855 în gazeta „România Literară” din Iași, Vasile Alecsandri, referindu-se la observațiile făcute de pianistul și compozitorul Carol Miculi (fost elev al lui Frederic Chopin) cu privire la muzica românească, scria:

„Au ascultat pe cei mai vestiți lăutari din Iași și București și a le deosebi ariile adevărate românești din mulțimea de arii străine, ce au năvălit de vreo cîțiva ani la noi, trecînd prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungînd la urechile noastre într-un hal de dihonie muzicală fără formă și nume”. Iar marele folclorist Constantin Brăiloiu spunea într-o scrisoare către diriguitorii culturii din anii 1929: „irosirea creației sătești ar însemna, pentru noi toți cîți sîntem, o pierdere grea, odată cu muzica noastră populară ni s-ar răpi o bază hotărîtoare a personalității noastre etnice”.

Se pare că spusele acestor reprezentanți de seamă ai culturii noastre sînt astăzi ignorate, căci zilnic ne întîlnim cu „dihonii muzicale” vehiculate de prestigioși mesageri ai cîntecului popular, auto-intitulați „regi” și „regine”, care în locul adevăratelor „arii naționale” infestează sufletele ascultătorilor, oferindu-le melodii de formații influențate de intonațiile străine sus-amintite, însoțite de texte penibile, așa-zise „creații” de inspirație personală…

Este de fapt dovedit că, în realitatea pe care o trăim, a încolțit sămînța inculturii, care, o dată cu diletantismul, erodează din interior folclorul nostru muzical; la acesta se mai adaugă și unele practici legate de interesele materiale meschine ale unor „interpreți- afaceriști”, deveniți peste noapte chiar „organizatori” de așa-zise „manifestări folclorice”, de nunți și botezuri, transferînd obiceiurile noastre în surse sigure de cîștig pentru ei, pentru „naș”, „fin” și „cumetri”, considerînd cîntecul popular o „marfă” ușor vandabilă.

În sprijinul celor afirmate, ar fi suficientă revenirea la unele titluri de „capodopere” precum: „Bălălău” și „Tanța” (Ion Dolănescu), „Angela” și „Șoferilor, curvarilor” (Irina Loghin) sau „Ieftinește, Doamne, băutura” (Tita Bărbulescu), dar și multe altele apărute pe casete, cd-uri și chiar casete video realizate de producători fără nici o pregătire de specialitate în acest domeniu al folclorului și care inundă tarabele cu producții de valoare îndoielnică.

În ultimul deceniu, în cîntecul nostru popular a fost introdus un „virus” periculos, cunoscut sub denumirea de „manea”. Acest „microb”, fiind germenele unui gen de muzică bazată pe elemente ritmico-melancolice de proveniență orientală, s-a însoțit cu texte de acest fel:

„A la turca, turca bre,

A la turca „escape”…

Un bărbat ține șapte-opt femei,

A la turca, turca bre

A la turca „escape”…

La noi totul s-a schimbat,

O femeie ține șapte-opt bărbați”

Întrucît textul citat nu merită nici un comentariu, trebuie doar menționat că „maneaua” la origine este un un cîntec melancolic de sorginte orientală și nu are nimic comun cu „lălăielile” și figurațiile vocal- instrumentale întîlnite în practica actuală de la noi. E regretabil că o asemenea parte a publicului „consumator” de această muzică așa zis populară face o mare confuzie între pseudo-muzică și realele valori ale folclorului nostru, lăsîndu-se pradă unor interpreți aflați la artiști la modă, printre care: „Copilul Minune”, Vali Vijelie, Ștefan de la Bărbulești, Jean de la Craiova, Minodora, Dan Armeanca și mulți alții care ne agresează zi de zi cu subprodusele lor, kitch-ul transferat în lumea sunetelor, de la Sala de Concerte a Palatului, pînă la ultima tarabă din piață și, ceea ce este și mai grav, chiar la unele posturi radio și televiziune.

De aceea, adevărații iubitori ai cîntecului popular, împreună cu oamenii de specialitate în acest domeniu, sîntem datori cu toții să tragem semnalul de alarmă pentru salvarea celui mai de preț tezaur al ființei naționale: folclorul nostru național.

P.S. Preciez că acest material nu vizează nicidecum adevărata muzică lăutărească a etniei romilor, ce și-a demonstrat în timp vigoarea și virtuțile sale specifice, inconfundabile. Închei propunînd o listă a interpreților actualii de valoare ai cîntecul nostru tradițional: Lucreția Ciobanu, Angela Moldovan, Maria Ciobanu, Mioara Velicu, Elena Roisen, Angela Buciu, Viorica Flintașu, Laura Lavric, Mioara Pitulice, Achim Nica, Gheorghe Turda, Gheorghe Roșoga, Dumitru Sopon, Ion Bocșa, Nicolae Sabău, Angelica Stoican, Floarea Calotă, Luciana Văduva, Nicoleta Voica și alții. (Constantin Arvinte)