Cîștigător în ring, dar înfrînt în lupta cu viața

Multiplu campion de box, în gunoaiele Bacăului

Florin Hîrcea. Un nume care, în urmă cu vreo zece ani, era pe buzele oricărui iubitor de box. Azi, nu mai înseamnă nimic. Este doar un om de 40 de ani, îmbrăcat cum nu se poate mai prost, murdar, cu pantofii rupți, nebărbierit de multă vreme, care trage cu saț dintr-o țigară fără filtru la una din ghenele de gunoi ale orașului. Distrus de alcool și înfrînt de viață, Hîrcea mai păstrează încă trăsăturile fizice masculine ale sportivului de altădată. Oamenii din cartier îl cunosc și îl cheamă, ori de cîte ori cineva are nevoie de ajutor, la căratul caloriferelor, a molozului rămas în urma demolărilor, sau la orice muncă ce necesită un efort mare din punct de vedere fizic. Cîteva zeci de mii de lei, țigări sau o sticlă de tărie sînt suficiente pentru ca omul să ducă cu spinarea orice greutate spre ghena de gunoi a cartierului. Zilnic stă la același tomberon de pe strada Alexandru cel Bun și așteaptă să fie chemat la muncă. Nimeni nu știe că, de fapt, „Florin – omul de la gunoi” a boxat de zeci de ori pentru România și este multiplu campion național la box.

âi întind cîțiva mărunți și îi spun că îl aștept spre seară să-mi care la ghena de gunoi cîțiva saci de moloz cumplit de grei. Omul ia banii, îI bagă în buzunar și promite că va veni în jur de ora 18.00. „Posibil să nu vină! Bea banii și uită de sacii mei!”, îmi zic în gînd. Surprinzător, la ora stabilită, individul cu haine ponosite sună la ușă. âmi întinde banii pe care i-i dădusem de dimineață și adaugă: „Am cărat la cineva niște mobilă și sînt foarte obosit. Uite, cum îmi tremură mîinile!”, îmi spune omul în timp ce îndreaptă palmele spre mine. „Am venit să vă aduc banii înapoi, că nu mai pot căra nimic azi. Nu îmi place să iau banii oamenilor dacă nu-i mai pot ajuta la treabă. Rămîne pe mîine și cu treaba și cu plata. Așa e corect, așa e fair play”, adaugă omul.
Rămîn uluită de faptul că mi-a adus banii înapoi și îl întreb aproape mecanic: „Așa fair play ești mereu?” Omul se uită la mine și răspunde scurt: „Așa am fost o viață! Cu atît am mai rămas pe lume, cu corectitudinea”.
A doua zi, la ora stabilită m-am trezit cu el la ușă. Individul înșfacă cu mare ușurință sacul greu cît o piatră de moară din fața ușii. Mă duc la ghenă, după el să-i dau banii cuveniți. „Ai avut serviciu vreodată?”, îl întreb eu. „Omul se uită lung la mine și îmi spune: „Florin Hîrcea, îmi zice! Sînt profesor de sport!” încep să rîd. „Da, eu pot să predau educație fizică, că am atestat”, încearcă să mă lămurească omul. „Știu că nu mă credeți! De aia nu mai povestesc la nimeni. Vă uitați la mine cum sînt îmbrăcat și nu vă vine să credeți?! Asta-i viața. Eu am luat peste 30 de medalii la box, dar m-a înfrînt alcoolul pînă la urmă. Doar el m-a doborît!”, îmi explică individul.
Curiozitatea mă face să-i cer mai multe amănunte despre viața sa sportivă. Voiam să mă conving că nu mă minte. Imediat, omul a început să înșire din memorie, cronologic anii săi de glorie: „în ’84 am ieșit campion național, atunci am fost antrenat de Relu Auraș, în ’85-86 am fost soldat la Steaua și nu am participat la nici o competiție sportivă, în ’86, ’87 și ’88, trei ani la rînd am luat mendalia de bronz la Centura de Aur, ’89 – vicecampion național. Am boxat cu Adrian Amzăr, de la Dinamo. Atunci am fost furat la puncte. Și Auraș mi-a zis că acela a fost meciul meu, dar acolo erau anumite interese. în ’92 – din nou argint la Campionatul Național, ’93 tot argint, ’94 bronz. Am boxat în Bulgaria, în Iugoslavia, Turcia și la europenele din Finlanda. Acolo am boxat cu un ucrainian. în Iugoslavia am luat locul I. L-am bătut pe campionul balcanic de la acea vreme”. Mă uit la felul cu arată omul din fața mea și nu îmi pot închipui că un asemenea sportiv poate să decadă atît de tare.

Tovarăș cu Vaștag, Doroftei și frații Simion

Lui Hîrcea i se luminează chipul cînd își amintește de foștii săi prieteni. „Eram în lotul național cu Vaștag și Doroftei. Ei au avut o altă traiectorie în viață. A mea a luat-o în jos rău de tot. A lor a urcat. Cîndva, mergeam cu ei în cantonamente, la concursuri de tot felul. âmi amintesc că pe Marian Simion l-am închis, din greșeală, în saună la Brăila. Nu l-am văzut că e înăuntru, am crezut că nu mai e nimeni și am încuiat ușa. Noroc că a țipat și i-a deschis cineva, că altfel îl găseam fiert pînă dimineață”, își amintește fostul sportiv. Vorbește cu plăcere și de acea perioadă din viața sa cînd era prieten cu Chitaru, fotbalistul băcăuan care „dădea gol direct din corner”.
Omul povestește cu mare ușurință și bucurie întîmplări din perioada sa de glorie, dar cel mai mult ar dori să se întîlnească cu Valerică Ivanovici, primul său antrenor, și cu fiica sa, Anca Georgiana, pe care nu a mai văzut-o de mult timp. „Am o fată de 15 ani. Stă cu maică-sa la Turnu Severin. Aș vrea s-o mai văd, că mi-e dor tare de ea! Dar nu am bani să ajung pînă acolo. Nici acte nu am măcar. Nici nu știu unde să mă duc ca să obțin ceva bani și buletinul. Am fost cîndva și eu căsătorit. Aveam o nevastă frumoasă, Marinela. Dar, în cele din urmă, m-a părăsit. A avut dreptate, că eu eram cel vinovat. Săraca, a suferit rău lîngă mine, că eram mai tot timpul beat. Nu a avut nici o pretenție de la mine. A plecat și atîta tot. De atunci pentru mine au urmat zile grele. Nu am furat nimic de la nimeni, nu am fost la poliție niciodată. Doar patima alcoolului o am”, recunoaște cu tristețe fostul campion.

„Mănușile mele și o medalie i le-am dat lui frate-miu, cînd a murit”

Am vrut să văd zecile de medalii și diplome cîștigate de Florin Hîrcea. „Au rămas la fosta soție la Turnu Severin. Dacă nu credeți ce v-am spus, întrebați-l pe Relu Auraș sau pe antrenorii care sînt și acum în Bacău și mă cunosc. Cu majoritatea am fost coleg de generație. întrebați-i cine a fost Florin Hîrcea”, mă îndeamnă omul. Apoi tace preț de cîteva secunde, punînd capul în pămînt. âl ridică, de parcă brusc și-ar fi amintit ceva, și îmi spune: „De fapt, aici la Bacău mai am mănușile de box și una din medaliile pe care le-am cîștigat. Le-am pus pe pieptul fratelui meu, Ionel, cînd a murit. I le-am dat lui, că și el a iubit boxul. Acum le țin acasă sub tabloul lui. Atît mai am la Bacău, restul sînt la Turnu Severin”, mă lămurește Hîrcea.

Antrenorii vorbesc doar la superlativ

A doua zi am fost la Sala Sporturilor. Am intrat în sala în care între anii ’84 – ’97 s-a antrenat boxerul. La auzul numelui de Florin Hîrcea, reacțiile antrenorilor au fost uluitoare: „Mi-l amintesc perfect! Un mare sportiv! La vremea aceea nu avea adversar pe măsură”, mi-a spus Anton Cojan, antrenor SCM Bacău. S-a apropiat de mine și Cornelius Roman, un alt instructor de box, coleg de generație cu Hîrcea. „Un renume, un renume”, a repetat acesta.
Aceleași cuvinte de admirație le-am simțit și în glasul fostului său antrenor Relu Auraș, pe care l-am contactat telefonic: „Un mare talent. Un foarte mare talent, care s-a pierdut. Mare păcat!”, mi-a spus și acesta.
în drum spre casă, îl reîntîlnesc pe Florin la ghena de gunoi. Cum mă vede, vine spre mine și-mi spune: „Ieri am uitat să vă spun de cupe! Am cîștigat Cupa Bucovinei, pe cea a Bucureștiului, pe cea a Deltei și a Brăilei. Am luat argint la Turneul Prieteniei de două ori. Am cîștigat Mănușa Litoralului, în ’97…”
în timp ce-mi enumeră alte titluri cîștigate, aud în stînga mea o voce de bărbat: „Hai, bă, că mai ai de cărat trei calorifere! Hai, bă, mai repede că vine noaptea… Mișcă-te mai repede! Ce, te-ai pus acu’ la vorbă?! Așa vă mai place să trîndăviți!…” (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!