Conacul de la Cîrligi, adăpost la vremuri de bejenie

Bărbatul masiv stătea nemișcat în balconul larg al conacului, de ceva vreme. Respira putere prin toți porii, iar o slujnică desculță, cu părul prins sub tulpan, a ieșit repede pe ușă cînd și-a văzut stăpînul căzut pe gînduri. Nu îndrăznea nimeni să-i stea în cale boierului cînd era umbrit de griji. Iorgu Zarifopol a auzit pașii ușori ai femeii care a dat înapoi, dar nu s-a întors să vadă ce vrea. Urmărea cu privirea superbele exemplare de cai de rasă scoase la plimbare de slujitori. Răcoarea dimineții încă se resimțea, chiar și în balconul însorit. Auzi, ca prin vis, zvon de glasuri din odăile Elenei, soția sa, și se înegură și mai mult. înstrăinarea dintre ei era din ce în ce mai vizibilă, mai ales de cînd femeia luase decizia să doarmă separat. âl durea, deși nu o arăta, că toți copiii săi înclinau să-l judece pe el pentru neînțelegerile evidente dintre ei. Se întoarse în dormitor și începu să-și îmbrace costumul de călărie. Iubea caii de rasă și-și cultiva această dragoste vizibil și necondiționat. Nu puțini erau cei care îi reporșau că pentru animalele pur sînge își arăta dragostea într-un fel în care pentru proprii copii nu a făcut-o niciodată sau n-a știut să și-o arate. Grăjdarul se repezi să-i aducă armăsarul, iar Iorgu Zarfiopol îl mîngîie cu o blîndețe de care nu-l credea nimeni în stare. Animalul răspunse gestului de tandrețe, nechezînd blînd și bătînd ușor din copită, semn că aștepta plimbarea de dimineață cu nerăbdare. Iorgu îl încălecă și se pierdu într-un galop rapid, spre cîmpia vălurită de aburi. Aceste plimbări și atmosfera patriarhală de la Crîligi aveau să fie jinduite mai tîrziu și evocate în amintirile tuturor celor care au călcat pragul gazdelor de-a lungul vremii. Peste ani, problemele, dramele, lașitățile și răzbunările, într-un cuvînt ororile războiului, aveau să năvălească în oaza de liniște de la Cîrligi, aduse mai întîi de refugiați și mai apoi de ocupanții militari nemți sau ruși.

Stil colonial, mod de viață moldovenesc

Conacul, construit în stil colonial de familia Catargi a fost achiziționat de Pavel Zarifopol, al doilea copil al lui Gheorghe și Elena, fostă Mihalcea, o săteacă din din zonă. Pavel Zarifopol era pitar domnesc, iar slujba sa de furnizor al curților domnitorului Grigore Alexandru Ghica i-a permis să strîngă destulă avere încît să cumpere conacul de la Cîrligi. Construit cu coloane masive la intrare și balcon generos la etaj, conacul era la roșu, atunci cînd a fost cumpărat de Pavel Zarifopol. Stăpînul lui, Ștefan Catargi, și l-ar fi dorit domeniu domnesc, atunci cînd a pornit construcția lui, convins că visurile sale de domnie vor deveni realitate. Cînd s-a lămurit că tronul Moldovei era destinat altuia, nu a mai continuat construcția, așa că oferta de cumpărare venită din partea lui Zarifopol a găsit audiență mult mai repede decît s-ar fi așteptat pitarul. Imediat, acesta a adus meșteri italieni și l-a terminat. în apropiere a construit un castel de apă și o biserică, lăcaș care dăinuie și astăzi. Documentele vremurilor vorbesc despre un bal de pomină care a fost organizat de noul proprietar cînd l-a inaugurat. Petrecerea a rupt gura tîrgului și a constituit prilej de vorbe și bîrfe multă vreme, datorită fastului cu care a fost organizată. Paul Zarifopol își depășise cu mult condiția de boier de țară și aspira către cea de aristocrat.

Vremuri de bejenie

Cu timpul, conacul a căpătat renume pentru viața molcomă, specific moldovenească, departe de frămîntările vremurilor. în timpurile mai apropiate nouă, în vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, ororile nu au mai ocolit oaza de liniște și conacul a constituit unul dintre locurile în care pribegii au găsit găzduire sau loc de pospas, după ce și-au părăsit avutul și au plecat din calea „eliberatorilor” ruși. Ultimul proprietar al conacului, Teodor Zarifopol, tatăl lui Dinu Zarifopol, ai cărui copii au revendicat moștenirea, a fost suprins de noul regim la Cîrligi. Conacul a fost devastat atît de ocupanții ruși, cît și de săteni. Teodor și Ileana au fost prinși de noua putere și obligați la domiciliu forțat, în Piatra Neamț. Conacul a avut, spre deosebire de castelele și palatele din județ, o soartă mai blîndă. A fost și a rămas, pînă în timpurile de astăzi, școală pentru copiii din sat. „S-au mai păstrat doar cîteva piese de mobilier, din cel original. O oglindă venețiană, o vitrină cu motive florentine, o sobă de teracotă și, de cînd vine pe la noi în fiecare an doamna Cristina, avem și cîteva fotografii ale foștilor proprietari, pe care le-am așezat în holul central”, ne-a povestit Ion Juncu, directorul școlii din Cîrligi. Moștenitorii conacului au făcut cerere de retrocedare și au promis că-l vor dona comunității, doar în condițiile în care aceasta îi va rămîne destinața. Școala poartă în prezent numele lui Dinu Zarifopol, unul dintre fiii ultimului proprietar, care a devenit cunoscut ca scriitor, după 1990. Acesta a avut două fiice, Ilinca și Cristina. Dintre cele două mai este în viață doar Cristina Zarifopol Illias, profesor universitar la Indiana University, unde predă latina și româna. Aceasta este cea care vine în ficare an, de 1 iunie, de Ziua Școlii, la Cîrligi și care păstrează legătura cu oficialitățile comunei. Cristina Zarifopol este deținătoarea unei corespondențe inedite cu Mihai Eminescu și Veronica Micle, corespondență pe care a și dat-o publicității, după revoluție. (Mirela ROMANEȚ)

pe raster

Dinu Zarifopol, vizitator incognito al conacului

Comuniștii au interzis foștilor proprietari să-și viziteze domeniile. De același tratament a avut parte și familia Zarifopol. Prin anii ’70, directorul școlii locuia chiar în incintă. Era venit de prin părțile Ardealului și nu avea propria locuință. într-o după amiază a anului 1978, Ion Juncu a auzit mai întîi motor de mașini, iar mai apoi, de după brazii stufoși care străjuiesc aleea de la intrarea în conac, a văzut venind către școală două mașini. Ambele cu număr de București. într-una dintre ele era Dinu Zarifopol, care ar fi dorit să revadă casa copilăriei sale. Primul semn despre importanța vizitatorilor neobișnuiți a venit de la o țigancă, aflată îmtîmplător acolo, și care s-a dus direct la el și i-a spus „Săru’ mîna, boierule!”. Cea care a relizat cine ar putea fi „boierul”a fost chiar soția lui Juncu. Avea să li se confirme acest lucru cîteva minute mai tîrziu, cînd călătorul le-a spus chiar el cine este. „Mi-era frică să-i dau drumul înuntru, pentru că știam care este ordinul. Soția mea, însă, femeie mai înfiptă, mi-a spus să-i las să intre. Le-am dat drumul, iar Dinu a început să țopăie, pur și simplu, ca un copil. Se bucura și povestea despre fiecare încăpere în care intra, cui îi era destinată și crîmpeie despre bunica sa sau despre locatarii conacului. Cred că a stat cam o oră. Iar apoi s-a dus și la biserica construită tot de familia lui”, ne-a povestit Ion Juncu. El nu știe nici în ziua de astăzi dacă s-a aflat sau nu la Securitate despre acea vizită. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!