Pe mulți dintre ei parcă i-a uitat Dumnezeu aici. În Parcul Cancicov.
Locul pare a avea magnet, cu greu se dezlipesc de el pentru cîteva
ore spre a-și mai îndrepta mijlocul și a pune pleoapă peste pleoapă.
Din primăvară, devreme, și pînă toamna tîrziu, zi de zi, de
dimineață, pînă coboară întunericul, îi întîlnești „la mozaic”. Un loc al speranțelor amăgite și al bucuriilor relative. Al pierderii de timp-
singurul lucru pe care-l au din belșug, dar pe care nu-l pot dărui. E
de folosință unică. Primăria s-a gîndit la ei: cîteva mese din beton
simplu (nici măcar mozaic) și bănci din plastic în culorile drapelului
național, să nu-și piardă simțul patriotic – remarca unul dotat cu
sarcasm. Este, într-un fel, feuda lor, a pensionarilor. Jocuri de șah,
rummy, table. Lectura ziarelor, trecute din mînă în mînă. Discuții.
Politică la scenă deschisă. Bîrfe. Cîte-o înjurătură strivită între gingii.
Poturi modice la jocuri, cîte-un barbut, din cînd în cînd, sau zaruri.
Aceștia sînt intrușii. În general, decență. Vorbe despre ce a fost și
ce este, ce a mai făcut unul sau altul, cine a mai murit, ce
„balcoane” are blonda planturoasă de pe bancă sau despre
„lemnul de fasonat” al brunetei ce-și fîțîie fundul pe alee. Glume
nevinovate. Obsesii. Răbufniri. Un pahar de plastic, ținut sub masă,
la secret, și umplut, la intervale regulate, cu galbenă de Vrancea,
răsturnată cu plăcere pe gît. Evadări sporadice spre masa de prînz.
Canicula îi mai rărește la amiază, dar îi readuce spre seară. Zilele
seamănă ca niște picături de apă. Odihna de după munca de-o
viață sau condamnarea la inutilitate. (Florin DUNĂREANU)
Lasă un răspuns