CONEXIUNI Fiți optimiști: Brucan s-a înșelat!

Luni seara, pe la miezul nopții, o cuceritoare doamnă profesor universitar, specializată în hipnoză, ne invita, prin intermediul postului național de televiziune, să fim optimiști. Națiune, fii bărbată și gândește pozitiv! Astfel – spunea doamna cu pricina – drumul nostru spre normalitate va fi mai ușor. Cum toate celelalte metode de a rezista la agresiunea cotidiană par să fi dat greș, nimic nu ne împiedică să luăm în serios îndemnul televizat. De ce să ne enervăm că vecinul de la doi aruncă gunoiul pe fereastră, iar cel de la unu își lasă dobermanul liber pe casa scărilor?! Trăim în democrație și fiecare este liber să facă tot ce-l taie mintea… Mai deunăzi, am ascultat o știre despre un copil bătut măr de proprietarul unei grădini deoarece puradelul fusese prins, în flagrant, la furat de dude. E drept că moșul furios a exagerat cu bîta. Însă mi s-a părut ciudat că nici unul dintre comentatorii întîmplării nu a atras atenția asupra faptului că era vorba de un furt și că un om își apăra proprietatea. Culmea este că genitorii hoțomanului au anunțat că-l dau în judecată pe proprietar pentru că le-a bătut odrasla prost crescută! Nici poliția, nici alte autorități nu au găsit de cuviință să-i amendeze pe părinții care nu au avut grijă de obrăznicătura lor. Ideea de proprietate, de spațiu privat nu reprezintă mare lucru în România de astăzi. Președintele țării, dl. Iliescu, declara în fața națiunii că nu-l interesează cum au făcut unii demnitari averi fabuloase. În schimb are o obsesie: supraimpozitarea salariilor mari ale celor din sectorul privat. Ion Iliescu nu înțelege cum pot unii să primească pentru munca lor trei-patru mii de dolari lunar! Cu mînie proletară, fostul prim-secretar PCR ne-a reamintit ce sînt acelea etică, echitate și solidaritate socială. Nu contează că pentru respectivele salarii – considerate de președinte de-a dreptul indecente – angajații vînați de Fisc muncesc 14-16 ore pe zi și își asumă importante responsabilități. Mai demni de atenția primului cetățean al țării sînt nevestele de șomeri care stau cît e ziulica de lungă și sparg semințe în dinți, odihnindu-se pe banca din fața blocului. Seara, cînd ajung acasă, găsesc un covor gros de coji negre și molfăite care acoperă scările de la intrare. Grea e viața cînd aștepți să-ți pună statul în bască bani pe de-a moaca!…

În 1990, m-am numărat printre cei care s-au simțit jigniți de previziunile domnului Brucan. Acum îmi cer scuze. Poate dacă eram mai puțin iritați și mai serioși cu ceea ce aveam de făcut, alta ar fi fost astăzi fața României. Însă chiar și așa, o satifacție tot am: dl. Brucan s-a înșelat! Cei 20 de ani preziși de el sînt insuficienți pentru a ne dezmetici neuronii. Au trecut, iată, 14 ani și mitocănia frustrată face ravagii. Am cîțiva prieteni care, la vârsta de 40 de ani, și-au luat familiile și au plecat în lumea largă. După o vreme li se face dor de țară și vin, emoționați, pe meleagurile natale. Rezistă trei-patru zile. Apoi încep să se intereseze de biletele de avion pentru întoarcerea în Occident. Sînt speriați și scîrbiți de birocrația de aici, de gropile din asfalt, de mizeria și aurolacii din spatele blocurilor din centru, de corupția la nivel administrativ, de prețurile aberante în raport cu salariile, de suferința și dezinteresul din spitale, de violența limbajului de pe stradă, de tristețea de pe fețele oamenilor, de disperarea rudelor care au rămas acasă, de tot ce înseamnă democrația românească. Și ei, cei care au plecat în urmă cu cîțiva ani, vor să gîndească pozitiv. Vor să-și apere speranțele. Ei au învățat să fie optimiști. Acolo. În locul lor de autoexil. (Ștefan RADU)