Constantin CĂLIN

Bazar

Dispersii

Constantin CĂLIN

• într-un ziar central, o duduie ricanează că „Marean Vanghelie nu știe la ce echipă joacă H.-R. Patapievici”. După părerea mea, a-l testa pe liderul pesedist cu asemenea subtilități nu-i o dovadă de deșteptăciune, ci un fel de a glumi facil, care pleacă de la două premise eronate, ca să nu zic de la două prostii: una, să-ți închipui că un ins care se încurcă la conjugarea verbului „a fi” își bagă capul sub volumele amintitului eseist, și a doua, că acesta e obligatoriu, inevitabil și indispensabil. „Marean” reprezintă tipul activistului de o ignoranță onestă. A-i cere cultură filozofică și a-l șicana pentru niște pleonasme sînt mofturi de intelectuali lipsiți de realism. De altminteri, mă îndoiesc că toți care invocă numele lui Patapievici, Pleșu, Liiceanu îi și citesc, că știu mai mult din ei decît spun la televizor. Primul, de pildă, scoate revista „Idei în dialog”, un mensual interesant prin polemicile pe care le conține. Am întîlnit destui „patapievicieni” ocazionali care habar n-aveau că „idolul” lor „joacă” (de vreo trei ani) aci!

• „Sănătatea se aude”, a formulat exact, la telefon, E. Dre., o observație pe care și eu am făcut-o în mai multe rînduri. într-adevăr, cei sănătoși au vocea fermă și viguroasă, iar cei bolnavi o au slabă, obosită, depărtată. O înstrăinare, boala se reflectă mai fidel în voce decît în înfățișare. Aceasta din urmă nu o dată înșeală, amintind vorba cu merele roșii putrede pe dinăuntru. Un obraz de culoarea acestora poate masca uneori o suferință, chiar gravă, în schimb o voce vagă, tremurată, „pierită” e, sigur, semnul unei stări iremediabile.

• Avem, în Bacău, cîțiva tineri publiciști buni, dar care nu participă la bătăliile momentului. în tot ce fac, cel mai adesea sînt „afirmatori”. E o atitudine care nu conferă autoritate. Nu te poți impune fiind „bine” cu toată lumea; altfel, e aproape imposibil. în condiții dificile, noi (adică eu și regretatul Vasile Sporici) am negat, am ieșit „la bătaie”. Am riscat ca, la rîndul nostru, să fim criticați. Atunci, mai ales, de criticile în revistele și ziarele centrale le era frică pînă la superstiție tuturor pe plan local. O simplă „pișcătură” acolo alarma; două sau trei erau considerate fatale. Nimeni nu te susținea pînă în pînzele albe. Acum o asemenea teamă nu mai există; așadar prudența ar trebui lăsată deoparte.

• „Un bărbat, cînd sfîrșește de vorbit la telefon – scria Mark Twain -, zice o singură dată «La revedere» și gata. Cu femeile e altfel. De altminteri așa sînt ele: nu se pot opri brusc…”. în ceea ce le privește pe femei, observația umoristului american e valabilă și azi; în schimb, nu și partea referitoare la bărbați. între timp, numeroși dintre aceștia s-au deprins să lungească sfîrșitul convorbirilor telefonice, ba chiar și să folosească formule de salut tipic feminine. Revederile, mai ales, se spun adesea, ca-n „Stan și Bran”, repetitiv și tandru, nu știu dacă datorită „minutelor gratuite” sau unei relaxări intelectuale vecină cu efeminarea.

• Pentru „simplul cititor” a devenit din ce în ce mai greu să disocieze între emițătorii de idei din presă și prelungitorii acestora. Altfel spus, între „soliști” și „coriști”. Evident că întotdeauna aceștia din urmă sînt mai mullți. Nu o dată, însă, cîte unul din rîndurile lor încearcă să atragă privirea asupra sa. Și, profitînd de confuzia cvasigenerală, reușește. Acutele lui fură din atenția pe care o merită adevărații soliști. Din păcate, așa cum sînt spectatori obișnuiți cu periferia scenei, care li se pare mai animată, sînt și cititori care consumă articolele-surogate ca pe niște produse originale.

• Fapt scandalos: unii folosesc site-urile de pe Internet ca pe puțurile cu apă. Din acestea îți umpli găleata și nu se observă că ai luat. Apa e un bun natural. Pleci de acolo și, adesea, n-ai cui mulțumi pentru ea decît lui Dumnezeu și fîntînarului, dacă-ți aduci aminte de el. Informația, însă, e un bun intelectual, e produsul unor minți care au trudit ca s-o dobîndească. A-ți umple paginile cu ea și a nu cita sursa înseamnă a plagia. Sînt mulți care fac asta, devenind peste noapte „multidisciplinari”, „polihistori” și parcurgînd prin impostură întreg cursul onorurilor!

• A devenit enervant ca, în comentariile meciurilor de fotbal, să tot auzi vorbindu-se despre bani. Din cinci fraze, una e, sigur, despre aceștia: cît a plătit clubul pentru achiziționarea jucătorului cutare, salariul anual (lunar, săptămînal, zilnic, pe oră, pe minut), primele de meci, de obiectiv etc. în concepția unora dintre comentatorii noștri, fotbalul nu mai e un sport, ci o poveste despre bani; una obsedantă, care le înghite pe toate celelalte. Altminteri, nu-i greu de observat, biografiile fotbaliștilor sînt extrem de sărace, fără capitolul cel mai interesant al tinereții: studiile. Singurele paragrafe mai încărcate sînt cele despre prietenie, logodnice, soții. Dar, prin repetare, și acestea ajung să plictisească ori să irite.a telefon, E. Dre., o observație pe care și eu am făcut-o în mai multe rîndu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!