Continuitate și repetabilitate

* Mărturii ale măreției existenței și devenirii românești: Tricolorul și Deșteaptă-te române

Unii dintre cîrcotașii clasei noastre politice actuale au vehiculat, nu de mult, ideea conform căreia „Ziua Națională a României” – stabilită prin Constituția adoptată în decembrie 1991 și reprezentînd împlinirea idealurilor de veacuri prin actul de la 1 Decembrie 1918 – al întregirii statal-naționale românești, nu ar fi data cea mai potrivită. Motivul? începutul anotimpului de iarnă, care nu ar facilita manifestări evocatoare pe măsură. Ar fi fost preferabil – susțin aceiași politicieni -, stabilirea unei date estivale propice unor desfășurări de amploare ferite de frigul hibernal. E posibil ca respectivii oameni politici să aparțină nostalgicilor de după 23 august, cînd în plină vară stadioanele vuiau de ovații, urale și cîntece la adresa „conducătorului iubit”.
Istoria noastră este deosebit de generoasă în astfel de evenimente. Pe lîngă Ziua Națională – care se sărbătorea la 24 ianuarie – cu simbolul său unirea principatelor din 1859; 9 – 10 mai 1877 – declararea independenței de stat și ziua venirii regelui Carol I (la 1866), dar și 23 august 1944 – cînd practic s-a instaurat comunismul – toate reprezintă simboluri grăitoare ale existenței și evoluției devenirii românești.
Ce simboluri ne animă astăzi? în plină vară am sărbătorit Ziua Drapelului (la 27 iunie), iar pe 29 iulie vom marca Ziua Imnului de Stat. Cît de bine sînt cunoscute, dar mai ales sărbătorite, aceste zile-simbol este o problemă care ține de gradul nostru de educație, dar și de spiritul de implicare al instituțiilor de stat centrale și locale în ce privește organizarea sărbătoririi acestora.
Aflîndu-mă, de curînd, în Capitală, unde m-am întîlnit cu mai mulți colegi de facultate pe aleile parcului Cișmigiu, am urcat pe bulevardul Regina Elisabeta pînă sus – la intersecția cu Calea Victoriei – clădirea Cercului Militar Central și Fîntîna Sărindar. Din discuțiile pe care le-am purtat cu colegii mei s-au ivit mai multe întrebări firești: cum se numea Calea Victoriei înainte de 1877 și care este denumirea actuală a pieței din fața maiestuoasei clădiri a Cercului Militar? Interlocutorii mei, bucureșteni sau trăitori în acest oraș, nu au știut să răspundă. Le-am spus tot eu, care sînt moldovean: Podul Mogoșoaiei și Piața Tricolorului. Dar și la Bacău există o Piață a Tricolorului – cea din fața sediului palatului administrativ unde funcționează Consiliul Județean și Prefectura. De mai mulți ani aici se organizează – într-un cadru festiv, preponderent militar -, Ziua Drapelului și Ziua Imnului de Stat. Din păcate, participarea publică este sporadică, iar mediatizarea este, la rîndul său, una modică, cu evocări și prezentări trunchiate, fără a se face o succintă prezentare a rădăcinilor acestor simboluri. Or, este știut sau ar trebui să se cunoască faptul că în timpul Revoluției române de la 1848 tricolorul românesc a fost oficializat și legiferat de către românii transilvăneni, care au folosit cei dintîi drapelul tricolor în aprilie 1848 la Sibiu, după ce în 1834 domnitorul Țării Românești – Alexandru Ghica – obținuse de la Poarta Otomană, puterea suzerană pe atunci – aprobarea pentru a fi avut steag tricolor (galben – roșu – albastru). Același drapel tricolor au arborat și revoluționarii din Muntenia atunci cînd Guvernul Provizoriu – prin decretul Nr. 1 din 26 iunie 1848 – decreta că „Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu, iar deviza scrisă pe steaguri se constituia din cuvintele <>”.
Drapelul Tricolor a fost sfințit la 27 iunie 1848 în cadrul unei mari adunări populare pe Cîmpia Filaretului, denumită de atunci Cîmpia Libertății și care în 1906, la aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I s-a transformat în Parcul cu același nume, trecut în plan secund după anul 1944 de monumentul funerar consacrat liderilor comuniști. în septembrie 1863 pe platoul de la Cotroceni domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit un impresionant discurs cu prilejul aniversării a 15 ani de la revoluția română de la 1848, în care a ținut să spună, cu privire la simboluri: „…Drapelul este România, acest pământ binecuvîntat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noștri și îmbogățit cu sudoarea muncitorului… steaguil este încă simbolul devotamentului, credinței, ordinii și disciplinei… reprezintă trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României”.
Cel de-al doilea simbol – Ziua Imnului -, nu poate fi altul mai potrivit decît „Deșteaptă-te române!”, cu actualitate perenă, fiind compus de transilvăneanul Andrei Mureșianu, în luna mai 1848, la Brașov, pe versurile lui Anton Pann și George Ucenescu. Proclamarea zilei de 29 iulie ca zi a Imnului Național a fost generată de „raportul nr. 10 al Comisarului extraordinar al Districtului Vâlcea – D. Zăgănescu – adresat Ministerului Trebilor din Lăuntru al Țării Românești la 30 iulie 1848, cu privire la sărbătoarea prilejuită de aprobarea Constituției și sfințirea steagurilor naționale la Râmnicu Vâlcea.
Monumentalitatea acestor creații s-a născut, așadar, în conjunctura istorică a idealurilor patruzecioptiștilor în rîndurile cărora se integrau plenar și real poezia și melodia lui „Deșteaptă-te române”. Simboluri adevărate ale istoriei poporului român, nu fantasmagorii închipuite, fără bază reală, documentară, așa cum pe nedrept sînt atribuite și denumirile băcăuane actuale: strada și Pasajul Revoluției sugerînd presupusa „revoluție din decembrie ’89” la Bacău. (prof. dr. Jean CIUTĂ)u-mă, de curînd, în Capitală, unde m-am întîlnit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!