Omul e ridicat de cablul prins de brațul macaralei la înălțimea amețitoare a arborelui. Plopul, falnic, maiestuos, ca un rege neîncoronat, dar demn, nu știe ce-l așteaptă. Ce-i, oare, cu mogîldeața asta cu mîini și cu picioare care mi se agață de vîrf? Așa pare că se întreabă plopul în timp ce o adiere de vînt iernatic îi zburlește vîrful care, de aici, de pe pămînt, pare un mănunchi de săbii strălucitoare. Noaptea, burnița i-a așezat, pe crengi, ghirlande de gheață, subțiri și transparente, iar omul se prinde cu greu de partea superioară a trunchiului. Acolo, omul va lega „gîtul” copacului cu frînghii solide, din oțel, și apoi își va da drumul pe cablul întins pînă jos ca un alpinist sadea. Copacul tremură din tot trupul lui viguros, parcă bănuiește ceva. Iată că de aici, de sus, se vede cum mogîldeața care l-a cetluit în vîrf ia fierăstrăul în mîini și se apropie de rădăcină. Și, deodată, plopul simte ceva care-i sfredelește inima și sufletul. Fierăstrăul pătrunde adînc în tulpina groasă de la rădăcină și o retează în cîteva minute. După care macaraua, ca un uriaș elefant din fier și oțel, scoțînd un fum negru pe hornul de la motor, își apleacă „trompa” în jos, ușor, cu tandrețe, parcă să nu-și rănească victima. Plopul se apleacă și zvîcnește ca un cal cabrat și dă să se răsucească, dar funia din oțel din jurul grumazului nu-i dă voie, și coboară, în timp ce vîrful i se arcuiește din nou, și coboară și, iată-l, atingînd pămîntul și întinzîndu-se, cît e de lung, ca o mîngîiere ancestrală.
Stau și privesc scena și parcă-mi vine să plîng soarta plopilor ajunși la bătrînețe. Jos, la pămînt, sînt „tranșați”, împărțiți pe „categorii de folosință”. O parte va ajunge în flăcările din sobe, altă parte, probabil, va fi folosită ca lemn de construcție. Da, plopii din Orășelul Copiilor din urbea noastră sînt tăiați unul cîte unul și, în locul lor, s-ar putea să fie plantați alți arbori. Asta-i soarta care li s-a hărăzit. Ca și omul, au fost și ei „pui”, au fost îngrijiți, au crescut în fiecare an cîte un pic, potrivit legilor naturii lor s-au înălțat și au devenit maturi în toată puterea cuvîntului. Au trecut peste ei ploi, ninsori și viscole, veri caniculare și ierni de gheață, dar au rezistat. Am trecut și eu și oamenii aceștia care le privesc acum sfîrșitul de multe ori pe aici și i-am privit, mai ales primăvara, la înmugurire, cînd frunza le era fragedă și verde. Am trecut și mai tîrziu, prin mijlocul verii, și i-am văzut înverziți și puternici. Parcă erau plini de ei înșiși și credeau că vor dăinui cît lumea. Ca și omul. Au trecut anii și, pe nesimțite, au îmbătrînit. Și cîte nu se pot întîmpla la bătrînețe! Un vînt mai puternic și gata, căderea în lanț și cîte nenorociri nu se pot întîmpla! Așa că, prevăzători, cei din conducerea obștii au spus că nu trebuie să se întîmple așa ceva și le-au semnat actul de condamnare. Acolo, unde au fost, s-a așternut liniștea. Căci totul se uită. Bătrînețea și sfîrșitul plopilor mă întristează pentru că mă fac să mă gîndesc la noi, oamenii. Căci între om și copac e o legătură atît de strînsă! Într-un fel, în cele din urmă, soarta le e aproape asemănătoare. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns