Cîinele comunitar stă cu ochii închiși și tremură de frig. Abia s-a aciuat aici, după gardul acesta din scîndură, iar o bucată de pătură, murdară, îi ține drept culcuș. Mațele îi chiorăie de foame, n-a mai găsit nimic la pubela aceea de gunoi, norocul i-a surîs altui confrate, cîteva oase de la un pui și o bucată de pîine, el a venit la spartul tîrgului. Prin cap îi trec amintiri difuze, de pe timpul cînd avea și el o casă și un stăpîn care-l crescuse de mic și care-i dădea, dimineața, la amiază și seara, cîte un ciolan sau cîte o bucată de mămăligă tăvălită prin rămășițele de ciorbă sau alte mîncăruri pe care stăpîna le prepara zilnic. Era aprig și neîndurător pe vremea aceea, nici un intrus, om sau animal, nu se putea apropia de casa din cartier. Își iubea stăpînii și se simțea iubit. Dar anii au trecut, a murit, mai întîi, stăpîna și, după aceea, stăpînul, casa a fost dărîmată, pe locul ei urmînd să fie construit un atelier auto, și așa, aproape bătrîn și bolnav, cîinele a ajuns pe drumuri. A trebuit să se acomodeze cu noua situație, s-a luptat cu mulți semeni pentru teritoriul acesta de lîngă pubela de gunoi, pînă la urmă a căzut la pace cu alți doi maidanezi aflați în aceeași situație cu el. Într-o zi, înainte de a veni iarna, a plecat spre cîmpul de dincolo de pîrîu, crezuse că va găsi acolo ceva de mîncare, dar n-a fost să fie așa, iar cînd s-a întors nu și-a mai găsit decît unul dintre prieteni, cel care astăzi i-a luat-o înainte și l-a lăsat flămînd…
Și îl mai sîcîcie ceva. De vreo cîteva zile, o doamnă din blocul acela de peste drum și-a adus acasă un ins din stirpea lui, mic și gras și foarte gălăgios. De cîteva ori pe zi, doamna îl scoate afară, insul cel mic e legat cu o curelușă de gît și e îmbrăcat cu un fel de așternut cam ca cel pe care doarme el acum, dar un așternut nou, colorat și, mai mult ca sigur, foarte călduros. De cîte ori trece prin dreptul lui, cel mic își arată colții și parcă îi face în ciudă. Eu mănînc bine, stăpîna îmi cumpără de toate, dorm la căldură în casă, stăpîna îmi face baie zilnic – așa pare că îi spune ăl mic, în timp ce tu stai, acuma, iarna, afară, n-ai ce mînca, ești jegos și puturos și, pe deasupra, oricînd te pot lua hingherii. Cîinele comunitar pare că nu-l observă, că nu-l ia în seamă, dar în inima lui ceva se răscoală, dacă ar scăpa scîrnăvia din lesă și ar veni la el i-ar arăta cu cine are de-a face.
În timp ce gîndea astfel, cu ochii închiși, simți pericolul. Instinctul îi zise că-i de jale dacă nu sare și nu fuge. Printre gene observă mai mulți oameni cu ceva lung în mîini, se apropiau de el tiptil, în timp ce mai încolo aștepta o mașină cu o cușcă în spate, iar în cușcă era prietenul lui care, în această dimineață, îi furase mîncarea. Nu se mai gîndi la nimic. Dintr-un salt sări gardul exact pe acolo unde era mai înalt și oamenii nu se gîndeau că poate scăpa și scăpă de lațurile lor ucigătoare. Se pierdu în cîmp, undeva pe malul rîului, iar spre seară se întoarse în oraș, dar nu acolo unde era obișnuit, ci într-un cartier străin, cu blocuri multe, murdare. Aici îl găsi un om și-l chemă la el și cîinele simți că omul acela nu are nici un gînd rău asupra sa și se duse la el, dînd din coadă și-i linse mîinile. Iar omul scoase dintr-o traistă soioasă o bucată de pîine pe care cîinele o înghiți fără să o mai mestece. Se ținu de om și, la coborîrea întunericului, văzu că omul dădu laoparte ceva greu, rotund, și intră în gaura aceea și-l luă și pe el; și văzu că acolo mai erau niște copii, murdari și nespălați și mai erau niște țevi uriașe, calde, și atunci cîinele comunitar gîndi, în felul lui, cîinesc și nevinovat, că oamenii aceia au cam aceeași soartă ca a lui. Și, de atunci, nu se mai deslipi de ei, păzindu-i, cu devotament, noaptea, cînd dormeau, și urmărindu-i oriunde în orașul înghițit de ceață. (Eugen Verman)
PS: Într-una din zilele trecute, aflîndu-mă în zona „Partizanul”, din municipiul Bacău, am fost martorul, fără voia mea, al unei scene care mi-a amintit de vremea cînd eram copil. Aproape săptămînal, în mahalaua noastră își făceau apariția hingherii și cușca lor pe patru roți trasă de un cal jegos și anemic. Odată, în timp ce aceștia încolțiseră un amărît de cățel, undeva, în capătul străzii, noi, vreo patru sau cinci puști, am răsturnat harabaua aceea mizerabilă și am deschis portița și am dat drumul la toți cîinii, care au fugit, spre marea noastră bucurie și spre ciuda și mînia „torționarilor”. Acum, patru hingheri și o mașină a Primăriei – dotată cu o cușcă metalică specială – înconjuraseră un cîine negru cu pete albe. Dar animalul, înebunit de spaimă, sări un gard, ai fi zis că-i felină, și scăpă ca prin urechile acului. Eu și alți vreo doi trecători care ne oprisem din mers am răsuflat ușurați.
Lasă un răspuns