CONTRAPUNCT Culai, ultima poveste

Eugen VERMAN

„Culai e fratele meu cel mai mic. Cu șapte ani e mai mic decît mine…” Astea sînt primele propoziții din povestirea mea intitulată „Culai” și publicată în două volume – „Robu” și „Destin”. Scriam, atunci, despre existența fizică a lui Culai, scriam la timpul prezent. Asta se întîmpla pe la sfîrșitul anului 1999… Acum, de cîteva zile, nu mai pot scrie despre fratele meu cel mai mic la timpul prezent. Culai nu mai este. A plecat așa cum a trăit: sărac, părăsit de toată lumea. A murit, cum mi-a zis odată, pentru el însuși. „Bă, fiecare murim pentru noi înșine…”. Mi-a telefonat Didi, fratele mijlociu:

„Te rog, iartă-mă, îți dau o veste tristă… A murit Culai…”. Știam că are cancer la plămîni și-i internat la Sanatoriul Bisericani. Într-un fel, mă așteptam să moară. De boala asta nu scapi… Dar vestea m-a trăznit ca un ciocan uriaș… Culai e mort… Fratele meu cel mai mic, băiețelul acela blond, cu ochi albaștri, omul acela slab ca un vrej, fumător și băutor, cu experiența lui de doisprezece ani de pușcărie ca deținut de drept comun, dar fratele meu, sîngele meu… Și tocmai planificasem, împreună cu Didi, să merg să-l văd la Bisericani… L-aș fi văzut viu, dacă telefoanele astea nenorocite nu și-ar fi schimbat primul număr… Cît m-a mai sunat la vechiul număr!… Asta o aflam a doua zi cînd, pe o vreme cu nori haini, am plecat și am ajuns, împreună cu fratele meu mijlociu, la Bisericani. Nu mai fusesem acolo decît o dată, tare de mult, să fie vreo cincizeci de ani de atunci, fusesem la un prieten mai în vîrstă, bolnav pe moarte… Aici a fost, mai întîi, mănăstirea, construită, prin anii 1500, de Bogdan al III-lea, fiu al marelui Ștefan, și de atunci a plecat, spre noi, o istorie plină de duh românesc, cît o fi legendă, cît o fi adevăr, cert e că părintele Iosif – om tînăr, de baștină din Podu Turcului – îmi zice că, într-o vreme, mănăstirea a fost și pușcărie, după care, observîndu-se că cei bolnavi de plămîni se vindecau, a fost construit un spital care, în curgerea anilor, s-a dezvoltat, actualul Sanatoriu purtînd acest statut din anul 1905… Undeva, în Munții Neamțului, pierdut în pădurile seculare de stejar și fag și brad, Sanatoriul trăiește, își duce viața, cu durerile locatarilor, cu vindecările și cu morțile, într-o îmbrățișare, poate, nefirească, dar adevărată. Medicul Elena Cap – așa aflu că se numește, asta de la un pacient pe nume Budăi, care cunoaște cam totul pe aici -, deci această doamnă doctor, de loc din Banat, dar aflată la post de peste două decenii, îmi spune că în Sanatoriu sînt internați vreo 400 de bolnavi – de tuberculoză, de cancer la plămîni și, într-un pavilion, de SIDA. O parte dintre acești oameni stau pe băncile din parcul Sanatoriului, alții fac cumpărături la chioșcul din coasta muntelui, alții se plimbă. Unii tușesc și, pe furiș, își șterg sîngele de la gură cu batista… O ploaie cuminte, deasă, caldă, doar e iulie, cade peste munți și păduri și peste noi… Un bărbat numit Costel (parcă) Tiron și un altul sapă groapa în care Culai va dormi somnul de veci. In atelierul de tîmplărie tocmai au fost terminate sicriul și crucea… Tiron e, de fapt, omul de la Morga, cel care spală, îmbracă și așează morții în sicrie… Il cunosc și el se uită la mine precum polițistul la infractor… E jumătate în groapa pe care o va adînci cînd îi spun că îl voi plăti pentru treaba aceasta. Atunci, abia, devine ceva mai prietenbos… „Nu, să nu intrați cu mine la Morga… E de o săptămînă mort și e iulie și-i cald…”. Da, știu ce vrea să zică și mă conformez. In timp ce-l îmbracă și așează în sicriu pe fratele meu cel mai mic, mai schimbă o vorbă cu pacienții care s-au adunat lîngă mașina mănăstirii care-l va duce la mormînt. Imi spun oamenii aceștia – mulți numai umbra de ei – că-s flămînzi tot timpul, că în afară de orez și varză și o „zeamă chioară” nu li se dă altceva de mîncare, unii mai au noroc cu rudele, dar alții… Incepe slujba de înmormîntare, sîntem, cred, vreo douăzeci de oameni, preotul Iosif și un călugăr – care e și șoferul mașinii – fac acest lucru din toatră inima, în această vreme vine lîngă mine un tînăr care-mi șoptește, știi, am stat cu mortul în salon, mi-a fost ca un frate mai mare, avea un vocabular mai ales, i-am dat cîteva zeci de mii de pomană, mă cheamă Cojocaru Vasile și-s din Almaș, da-s bolnav rău, cred că mă duc și eu…, așa îmi șoptește și-i dau lacrimile, cred că-și plînge propria soartă… Pornim, în timp ce clopotele din clopotnița mănăstirii plîng după mort… Ploaia a stat, cărarea din pădure e umedă, oprim, din cînd în cînd, preotul și călugărul se apropie de sicriul cu scîndura negeluită, așa-s datinile noastre creștine… Crucea – pe care am scris cu un creion negru numele și prenumele și anii vieții celui dus -, precum și prapurii sînt purtați de patru bolnavi… Cimitirul – vechi și el de mulți ani, tare mulți ani!, – e o poiană largă îngrădită de stejari și de brazi înalți pînă la cer. Multe movile, fără cruce, morminte pe care iarba a crescut din belșug . Doar două monumente – de fapt, niște cruci din beton, cu bordură – vechi de la mijlocul secolului trecut… Și încă patru sau cinci cruci pe morminte mai proaspete… Capela cimitirului e impracticabilă. Ziduri de cărămidă, un acoperiș care stă să cadă, înăuntru o grămadă de picioare de scaune, o năsălie… Totul e în paragină…

Deodată se face senin. Soarele e sus, deasupra capetelor noastre, și ne luminează și ne încălzește amintindu-ne că el e Tutorele vieții noastre. Și al morții noastre…