În ultima vreme mă întîlnesc destul de rar cu Doamna Doctor.
Aș zice, chiar, că nu am mai văzut-o de vreo jumătate de an. Alung gîndul că s-ar putea să fie bolnavă… Nu, Doamna Doctor nu are cum să se îmbolnăvească! Deși, din cîte am socotit, se apropie de 80 de ani… Au fost timpuri cînd mergeam destul de des în cabinetul ei. N-o știu de pe vremea cînd era simplu medic pediatru. Nu. Eu am auzit, ca să spun așa, de Doamna Doctor Maria Rusu cînd conducea și răspundea de întreaga sănătate a județului Bacău. Era șefa Direcției Județene de Sănătate, cum se numea instituția înainte de 1990 și a fost mulți ani în această funcție. Adevărul e că nu o prea „prindeam” în birou, căci era mai tot timpul în județ.
Știu că, odată, ne-am „intersectat” la Spitalul de boli psihice din Gîșteni, comuna Răcăciuni și am asistat, fără voia mea, la „perdaful” pe care l-a făcut directorului și celorlalte cadre sanitare de aici, în legătură cu niște gunoaie aruncate anapoda… De fapt, bolnavii „destupaseră” pubelele și aruncaseră o parte din conținutul lor prin curte și s-a întîmplat ca tocmai atunci să vină în control Doamna Doctor. Și – pentru că mi-am amintit – m-am mai întîlnit cu medicul Maria Rusu cînd a fost dat în folosință Spitalul din Podu Turcului. Culmea, și atunci a avut ceva de reproșat celor ce conduceau noul edificiu ce urma să asigure sănătatea tuturor locuitorilor Văii Zeletinului!… În rest, cînd mă interesam de problemele Sănătății, o căutam pe la „sediu”, dar asta dimineața, devreme, căci „biroul” ei erau, de fapt, spitalele și celelalte puncte sanitare de pe cuprinsul județului…
Și anii au trecut, a venit Revoluția din 1989, Doamna Doctor s-a pensionat și, mult timp, ne-am întîlnit – eu sărutîndu-i, de fiecare dată, cu același respect, mîna, ne-am întîlnit, deci, pe la librăriile din centrul orașului cu ocazia lansării unor cărți – inclusiv la lansarea celor două cărți ale mele – sau la vernisaje… Și, cum spuneam, prin centrul orașului, dar asta, ultima dată, cu vreo jumătate de an în urmă. „Sărut mîna, Doamnă Doctor…! Ce mai faceți…?”. Întrebare banală, dar întrebare firească. Ea, numai zîmbet. Toată fața, un zîmbet. „Bine…, ce să fac…? Cu viața…!” Nu i-am spus niciodată că mi-au ajuns „la urechi” faptele ei deosebite de după pensionare – copii consultați, trimiteri la medici cunoscuți etc. – căci, mai mult ca sigur, s-ar fi simțit stînjenită. Scriu, acum, aceste rînduri pentru că am auzit că-și duce viața cu o pensie de mizerie. Sper să nu se supere pe mine…
– Bună ziua, Doamnă Doctor…! Ce mai faceți?
*
Am treabă, n-am treabă, intru în Policlinică. De fapt, ca să fiu drept, intru numai cînd am treabă. Dacă pot spune așa… Fac lucrul ăsta cam o dată la două – trei luni de zile. Mă opresc – de regulă miercurea după-amiază – la cabinetul ORL, unde le găsesc pe doamna doctor Zenovia Dumbravă și asistenta, doamna Angela. Pînă a ajunge aici privesc lumea care așteaptă la ușa cabinetelor și îmi spun, cu strîngere de inimă, că tare mulți bolnavi mai sînt!… Fiecare, cu durerea lui. La Cardiologie, o mulțime de oameni. Inima nu prea ține seama de vîrstă. Am fost și eu, cu vreo cîțiva ani în urmă, l-am găsit pe specialistul acesta desăvîrșit, care este doctorul Radu Grigoriu – acum exigent critic al încercărilor mele literare – și, de atunci, ne întîlnim destul de rar… Dar să revin: iată, și la cabinetul de boli de ochi, mămici cu copii în brațe, oameni bătrîni…, ochii, ferestrele care ne arată lumea de dincolo de noi… Tot lume și la ușa cabinetului ORL. Aștept, după o vreme se deschide ușa – tare migăloasă e Doamna Doctor! – iese doamna asistentă, da, am bon, asta-i, fără bon nu se poate, nu mai zic de trimitere de la medicul de familie, ăsta-i documentul-documentelor… Și doamna Doctor. Tot așa e! Nu s-a schimbat deloc, așa o știu de pe vremea cînd aveam fetele mici și mi le-a operat de gîlci și polipi, pe atunci operațiile astea erau mai complexe, acum, din cîte știu nici nu zăbovești prea mult în sală și pleci acasă… Dar profesionalismul rămîne profesionalism. Doamna Doctor Zenovia Dumbravă e unul dintre acei medici – sigur, alături de colegii ei – la care mergi cu încredere. Boala mea „trimestrială” sau chiar „bilunară” e ceara din urechi, m-am obișnuit cu spălăturile astea încît cu vreo doi ani în urmă chiar m-am dus fără să fie nevoie de spălături… În cabinet, mai mulți pacienți. Doamna Doctor tocmai îi spune unui bătrîn: „Dumneavoastră trebuie să vă internați… Dar într-o săptămînă vă întoarceți acasă…!”. Omul se plînge de dureri acute în urechea stîngă… Da, va trebui să se interneze… „Iar ați venit…” – mi se adresează. „Iar am venit…” – îi răspund și, după cîteva minute, iau loc pe scaun și se uită în urechi și-mi zice: „Aceeași problemă… De, vîrsta…” Da, aceeași problemă… De n-ar apare altele, pentru că vîrsta… Și plec, ca de fiecare dată, cu bucuria pe care ți-o dă întîlnirea cu un OM… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns