Dup-atîta frig și zăpadă, primăvara cea mult așteptată a venit. Ba a venit grăbită foc, ai zice că a vrut să „sară” mai multe „etape” și să descindă direct în vară. Zăpușeală mare la început de mai și, în consecință, parcurile, în general locurile de agrement din urbea noastră au fost inundate de oameni. Într-o asemenea zi pașii m-au dus în Parcul cel mare al Bacăului. Tot respectul pentru edili! O frumusețe de parc! Aș zice, o mîndrie! Asta-i! Stau pe o bancă și gîndurile mă duc, dincolo de ceea ce văd și admir, la viața asta de toate zilele. Păcat că parcul și vremea frumoasă nu sînt în ton cu…vremurile. Viață de pensionar. Pensie cît să nu mori de foame. Dacă ar fi să și te îmbraci și încalți cu cei două milioane și jumate, nu știu – și nici nu vreau să mă gîndesc – ce s-ar întîmpla. Ei bine, tot meditînd eu la asta și la altele, mă trezesc salutat de amicul Z care, cunoștință de vreo patruzeci de ani, s-a și așezat lîngă mine. Nu l-am mai văzut de ceva timp și, cum timpul zboară, l-am privit, oarecum, surprins, pentru că l-am găsit îmbătrînit, slab, tras la față. Intelectual de rasă, omul m-a întrebat de viață, de una, de alta, m-a ischitit ce spectacol am mai văzut în ultimul timp la Teatru, ce am mai citit, eu i-am zis că-mi pierd mai tot timpul în fața televizorului, ăștia de la Realitatea îs dați naibii, așa i-am zis, mă țin ore întregi în fața televizorului, el mi-a întors-o, într-un fel, nu mă interesează, domnule, toți spun minciuni, toți își dau aere de mari cunoscători, dar viața adevărată uite-o aici, în parc, pe stradă, în piață, în Pasaj, în Centru, aici e viața cea adevărată. Înțeleg, i-am răspuns, dar de ce în „Pasaj”, de ce în „Centru”…? Păi, ce să-ți spun, e filtru total, asta-i…! N-am înțeles ce-i cu „filtrul ăsta total”, eu știam că treaba e legată de polițiști și de circulație, amicul meu, însă, știa altceva. „Domnule, după revoluția aia din decembrie ’89, au apărut tot felul de, să le zic, ciudățenii, deși termenul nu e cel mai potrivit. La tot colțul te așteaptă un călugăr să-i dai bani pentru construcția sau renovarea cutărei sau cutărei mănăstiri. Ai citit, unii dintre ei s-au dovedit a fi escroci… Mai nou – deși nu-i prea nou – au apărut fetele și băieții ăștia cu caiete și fotografii care-ți cer pentru fondurile – zic ei – necesare unor tratamente complicate, în străinătate, ce urmează să salveze viața unor copii bolnavi de leucemie și alte boli. Iartă-mă dar tinerii ăștia – ei spun că sînt studenți și-i cred – mă stresează. Cînd îi văd și știu că mă vor opri și mai știu cum îmi drămăluiesc amărîta de pensie și că, pur și simplu, n-am de unde scoate nici zece mii să le dau tremur, inima îmi bate mai puternic, mă simt umilit, jenat, am senzația că am fost prins făcînd o faptă rea, un gest indecent, spunînd un cuvînt nelalocul lui… Îți repet, mă stresează și nu știu cum să-i ocolesc, scap de unii și, imediat, dau peste alții… Știu, simt, trăiesc sau mă strădui să trăiesc intențiile lor bune, omenești, dar asta-i, sînt sărac, n-am de unde da, și tare aș ajuta un copil să trăiască, un om să scape de mai nu știu eu ce nenorocire…” Îl urmăresc în timp ce-mi spune astea, sînt aspecte din viața noastră citadină pe care le cunosc și eu și-i răspund că și eu simt aceleași trăiri cînd sînt „acroșat” de fetele și băieții care reprezintă nu știu ce asociații umanitare, și eu aș da din puținul meu, dar puținul ăsta e atît de… puțin și, la urma urmei, noi, ăștia, muritorii de rînd, nu sîntem Isus Hristos, deși ar trebui să fim…
…Nu, n-am mai stat în parc să admir peisajul. Am plecat împreună cu amicul meu de-o viață și am ocolit centrul orașului, dar fără nici o șansă de a scăpa de… imprevizibilul așteptat. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns