CONTRAPUNCT Mizerii cotidiene

Duminică. Îmi spun că, măcar în această zi, îmi voi liniști sufletul. Dar nu…

Ies în balcon și privesc după gardul „viu” care flanchează aleea. Sub privirile mele, la doi, trei metri, lîngă zidul blocului vecin, pe iarbă, zac trei trupuri. Sînt învelite cu cartoanele de la cutiile duse la pubelă de salariații magazinului de chimicale. Sînt aceeași pe care-i văd, zi de zi, dimineața și spre seară. Trei „copii ai străzii”, aurolaci – Doamne, termenul, sintagma, cum vreți să-i ziceți, a intrat atît de temeinic în limbajul cotidian, încît, dacă, prin absurd, acești bătuți de soartă ar dispare, ne-am simți, culmea! văduviți de o imagine care ne-a devenit atît de familiară. Deodată, cînd, de sub cartoane, trupul unuia se mișcă, observ că e gol-goluț, așa cum a venit pe lume. Îmi amintesc, subit, că, astă noapte, am auzit niște gemete, poate mi s-a părut, poate nu… Închid, imediat, geamul, căci un miros înțepător, care-mi provoacă greață, urcă spre mine…

Aproape de intrarea în Biserică, liotă de cerșetori. Pe femeia aceasta cu plodul în brațe o știu din iarnă. Uite, copilul a rezistat gerului de-atunci, trăiește, și chiar mă bucur, pentru că are dreptul la viață. Mă întreb, totuși, de ce maică-sa nu caută să muncească undeva, știu o doamnă din piața cea mare a urbei care caută, disperată, niște oameni să-i muncească hectarul de pămînt, oferindu-le adăpost și masă și bani… Dar uite-l și pe tipul ăsta înalt și voinic, suplu ca un atlet, cu mîna, tot timpul, bandajată cu un bandaj murdar, s-a obișnuit să ceară de pomană, deși, sînt sigur, cineva l-ar angaja și l-ar plăti… Apoi, chiar la intrare, vreo cinci sau șase puradei, dintre care doi blonzi, toți cu mîinile întinse. O doamnă, îmbrăcată în negru, apare de după colț, are o sacoșă grea în mînă și toți se reped spre ea. Femeia scoate pachete cu mîncare, cerșetorii mai s-o dea jos, se ceartă între ei, se înjură, apare un jandarm și totul reintră în normal…

Cum, la ora prînzului, circulația rutieră e destul de „moale”, îmi iau bicicleta și-mi fac turul zilnic, pe malul lacului de la Insula de agrement, „gard în gard” cu Fabrica de șuruburi, pînă la baraj și mai jos unde, altădată, era o pistă auto practicabilă…. Imediat după baraj, un panou atenționează că „spălatul covoarelor e strict interzis”, asta potrivit unui Decret care și sancționează cu amenzi…, pe panou sînt înscrise și acestea. Chiar lîngă panou, deși-i duminică, vreo patru femei freacă de zor două covoare din care se scurge, în rîu, o leșie cu miros de putreziciune… Le întreb dacă au citit ce scrie pe panoul cu pricina, ele mă privesc oarecum surprinse: „Chiar credeți în balivernele ăstora…? Cine mai respectă legile în țara asta…?”

Ajung acasă și fiica mea cea mare, venită de la serviciu, îmi propune o deplasare în Parcul Gherăiești. Urcăm în mașină – soția și nepoțeii, cu fică-mea la volan și plecăm. Eram curios să văd, nu mai călcasem prin Parc de vreo doi ani. Nu, nu pot să cred! Parcul, Plămînul acesta de oxigen al Bacăului, nu mai există! Case cochete au invadat acest loc pe unde, cînd erau copiii mei mai mici, umblam și nu mă mai săturam de natura aceea adevărată, fremătîndă, splendidă în sălbăticia ei… Cu sufletul acrit de această neplăcută surpriză – deși știam că, acolo, s-au produs „transformări”, dar, acum, cînd am văzut cu proprii ochi, m-am întristat profund – am mers pe un drumeag și am ajuns, în cele din urmă, pe malul Bistriței. Printre boscheții de păducel și cătină găsim un loc „curat” – asta după ce strîngem și punem într-un sac de polietilenă vreo cîteva zeci de bidoane de Coca Cola, Fanta și apă minerală și hîrtii îngălbenite de ploi – și ne întindem pe o pătură. Dar apare o Dacie cu trei băieți și două fete care coboară lîngă noi, unul e destul de „atins” de berea pe care o băuse – n-au mai mult de 17-18 ani – și, cum acesta, pus pe scandal, dă drumul unor trivialități, plecăm acasă…

Mă așez în fotoliu și deschid televizorul. Era ora cinci după amiază. Crainica – fata asta frumoasă – dă legături colegelor ei din mai multe județe. Și încep să curgă știrile. Care mai de care mai înfiorătoare. Morți în accidente, un italian ucis cu bestialitate, după ce a fost prădat, o bătaie între două grupări de rromi, un tată vitreg și-a violat copila, de 10 ani, a concubinei, un tînăr de prin Vestul țării s-a spînzurat, exemplul fiindu-i urmat și în Est… Trec pe canalul Planeta animalelor, iată leii ăștia vînînd o antilopă Gnu, tigrul de Bengal tocmai se ospătează cu plăcere, avînd botul roșu de la sîngele cald al căprioarei… Nu, nu mai pot… Închid televizorul și iau în mînă Psaltirea și mă verific dacă am reușit să rețin, în memorie, Psalmul 50…

…Astea toate mi le-a zis, luni dimineață, amicul Vlad D. Sîntem vechi prieteni, am făcut același liceu, el fiind cu un an după mine. Așa că îl cred cînd îmi mai destăinuie că, din toamnă, va pleca la o mînăstire, pentru că „prietene, crede-mă, nu mai rezist mizeriei acesteia cotidiene în care sînt obligat să trăiesc…” (Eugen VERMAN)