CONTRAPUNCT Natură vie cu frunze moarte

Eugen VERMAN

„Acum, toamna tîrziu, aproape de începutul iernii, insula noastră e tristă… Doar frunze moarte și noi, cei care muncim aici și, poate, un bunic și nepotul lui rătăciți pe alei…”. Il privesc pe bărbatul acesta tînăr, cu mustăcioară, trăsături frumoase și, deodată, îmi dau seama că l-am mai văzut undeva, cîndva… Dar nu-i spun nimic, pentru că îl văd și pe el luminîndu-se la față, „vă cunosc bine, sigur vă cunosc…, sînteți tatăl Luciei, veneați la ședințele cu părinții și mai veneați cînd doamna învățătoare Maria Huianu vă invita să ne vorbiți despre Ziua Unirii și alte sărbători”, și atunci îi zic și eu, nu cumva ești Roman Ionel, băiatul acela de care erau îndrăgostite fetele din clasă?, da, el e, numai că acum e om în toată firea, a învățat tîmplăria, iar aici, pe Insula de Agrement din oraș, el e șeful, cum s-ar zice, deși „peste el” e o altă cunoștință de-a mea, Vasile Buțurcă, dar Ionel Roman răspunde, în fața șefului lui direct și a Primăriei, de tot ce mișcă pe Insulă, de tot ce înseamnă bună administrație… „Da, reia tînărul mei interlocutor, e trist acuma, toamna, e ca în poeziile lui Bacovia, uitați-vă frunzele cum cad din arbori și noi, aici, în atelierul acesta de tîmplărie, facem, acum, cinci sicrie pentru cinci boschetari, au fost găsiți înghețați și-i îngroapă Primăria…”.

Atelierul de tîmplărie de pe Insulă lucrează din plin, deși vreo două femei sînt la strînsul frunzelor, dincolo de încăperile acestea sobre în care mirosul lemnului îmi amintește de vremea cînd și eu munceam în „forestier”, miros plăcut, sănătos, adiere de rumeguș și de rășină de brad, da, aici se fac „tutori” pentru pomii sădiți acum, se mai fac „piese de schimb” pentru băncile din lemn din parcuri și coșciuge pentru cei găsiți morți prin parcuri… Da, acum e trist pe insulă, s-au dus zilele acelea fierbinți din vară cînd puzderia de băcăuani își petrecea timpul liber mîncînd mititei și cîrnăciori și bînd bere și vin și ascultînd muzică… Atunci era vesel pe insulă, zilele au trecut și zilele trec, arborii au înverzit și s-au trecut și ei cu frunzele lor care, moarte, hălăduiesc pe alei în bătaia vîntului tot mai rece și mai amenințător, în vreme ce lacul se zburlește părînd că vrea, cu tot dinadinsul, să dea năvală peste bucata asta de pămînt de 14 hectare, s-o înece, s-o ascundă de privirile și de larma și de voia bună pe care oamenii și numai ei sînt în stare să le aducă aici… A dat bruma și, ca la un semnal, frunzele au început să dezgolească arborii, plopii și ceilalți copaci devin tot mai triști fără veșmîntul verde, „e bine că a dat bruma, am început să strîngem frunzele, să lăsăm spațiile curate, ca la primăvară să avem timp pentru a ne ocupa de alte treburi”, gîndește, cu glas tare, Ionel Roman, și știu, atunci, că oamenii aceștia, vreo patru, sau cinci, cîți au rămas la această vreme, aici, nu stau cu mîinile în sîn…

La debarcader, bărcile nu mai sînt; au fost „depozitate” pentru iarnă. Apa bate ritmic în maluri, amintind de zilele cînd Nelu Tatu, marinarul acesta de Dunăre, dar „acostat” de mulți ani în oraș, închiria barcă după barcă celor dornici de plimbări pe lac, sau de un alt Ionel, bărbat musculos, cu fața smeadă și ochii negri, care dădea lecții de înot și sfaturi de navigare fără probleme cu bărcile aflate în patrimoniul Primăriei… Iar femeia aceasta pe care o văd acum, dînd, cu un băț, frunzele la o parte și căutînd ceva, parcă pierdut cu o oră sau o zi înainte, mi-o amintește pe acea muncitoare pe care am cunoscut-o, cu ani în urmă, la fabrica de postav din oraș, lucra la „repasat” și era controloare de calitate, e-he, dar ce mulți ani au trecut de atunci, dar cît mă bucur cînd îmi spune că e chiar ea, Păunița Feraru, acum pensionară cu două milioane pe lună! Ea caută, dînd la o parte frunzele moarte, ciuperci, „am fost – îmi zice, după ce m-a recunoscut – acum un an chiar aici și două femei au găsit o groază de bureți și acum am venit și eu, dar, se vede, au trecut ele înaintea mea, nu prea am noroc, deși am găsit de o mîncare…”. Și-mi arată, în sacoșa de plastic, ciupercile, cam trecute, e adevărat, dar bune, doamna Păunița le va da prin mașina de tocat și, cu verdețuri, va face sarmale de post că, oricum, e postul Crăciunului și va da și vecinilor ei, că ea mai mult gustă, că are probleme cu ficatul… Și, cu un zîmbet trist: „Aș lucra coșulețe pentru mirese și alte de astea, deși am 73 de ani, dar n-am cu ce începe o asemenea afacere… așa că vin, zilnic, aici, în parcul acesta de pe Insulă și nu numai că mă pimb, dar mai și caut sub frunze…”.

…Vîntul dinspre ape se întețește și e tot mai frig. Bunicul și nepoțelul pleacă, lăsînd Insula să-și trăiască, mai departe, viața și să se pregătească pentru a ne întîmpina atunci cînd zilele vor fi lungi și soarele fierbinte și vara cea adevărată ne va face să uităm că sîntem trecători ca anotimpurile…