Eugen VERMAN
Pe vremuri, Vasile Bisoc, din Schineni, era șef de echipă la ceape. Bărbat tînăr la timpul acela, harnic, dinamic, cu gospodărie mare și copii mulți, putea fi întîlnit, zilnic, de dimineața și pînă seara, pe cîmpurile cultivate cu porumb ori sfeclă de zahăr sau grîu… Mergeam des prin acest sat de pe malul drept al Siretului, sat nu prea întins, dar cu oameni și case și ogrăzi care vorbesc despre un loc bine așezat pe harta județului Bacău. Apoi, de o bucată bună de timp nu m-am mai dus prin Schineni. În schimb, au venit Schinenii la mine, dacă pot spune așa. Căci cu oameni de aici, pe care-i cunosc de ani și ani, mă întîlnesc mereu, cel mai des în piața mare a orașului, unde merg zilnic și de unde mai scriu cîte o însemnare pentru cotidianul „Ziarul de Bacău”. Așa m-am întîlnit, nu o dată, cu Vasile Bisoc, vechea mea cunoștință, acum destul de bătrîior – anii trec pentru toți -, venit cu „marfă” la tîrg. De obicei aduce lapte de vacă, uneori și legume – l-am văzut, de cîteva ori, cu pătrunjel și morcov -, iar zilele trecute a venit la piață cu ditamai panerul plin cu ouă! Cred că avea vreo sută de ouă în coșul acela din împletitură și stătea la un colț de masă din hala de lactate – mi-a spus că adusese și vreo patru „bidoane” cu lapte, pe care-l vînduse. Cum nu ne mai văzusem de ceva vreme nu m-a recunoscut imediat, abia după ce l-am întrebat cît cere pe ou și mi-a răspuns că „trei jumate” și cînd m-a privit și-a dat seama cine îi e clientul… „Ce-o să faci peste un an, cînd va trebui să scrii aici, pe ou și alături, în coș, data cînd a fost ouat, cu ce ai hrănit găina care l-a ouat și prețul?, asta l-am întrebat și omul m-a privit lung, i-am citit în ochi o anume mare îndoială în privința seriozității spuselor mele, sau chiar ceva mult mai grav… „Cred că glumiți… Unde-ați auzit așa ceva…? Sau inventați, că tot sînteți ziarist…?” M-am făcut că nu iau în seamă remarca privitoare la profesia mea – din păcate, mulți au o astfel de părere – și i-am zis că nici nu glumesc și nici nu am de gînd să glumesc. „E o cerință pentru a intra în Uniunea Europeană…” Asta l-a făcut și mai nedumerit. S-a scărpinat în creștet și, deodată, s-a luminat la față: „Aaa, n-o fi tot așa ca în cazul porcilor…? Că treaba aia am auzit-o la radio, că ăia vor să ne învețe cum să tăiem și porcii…!” Și se puse pe rîs… „Auzi, noi, ăștia, tare mai sîntem înapoiați… Să ne învețe cum să tăiem porcii…!” Ce să-i mai spun… Am schimbat vorba, l-am întrebat cum va fi anul agricol, dacă a semănat ceva grîu în toamnă, cum mai stă cu „zootehnia” din gospodărie… După care am plecat. În ce mă privește, sînt convins că cerințele impuse de Lumea Comunitară sînt normale și merg în întîmpinarea modernizării agriculturii noastre, a industriei alimentare, a modului de viață al omului de la țară și de la oraș. Problema cea mare e tradiția, la noi fiind de sute și sute de ani. E foarte greu să-i impui lui badea Gheorghe niște reguli, niște cerințe care nu prea au nimic în comun cu ceea ce a moștenit el din moși-strămoși, schimbîndu-i, astfel, stilul de viață. Și totuși, va trebui să ne „acompaniem” cu cei din Occident, să ne „aliniem” la normele lor economice, sociale etc, etc. Dar nu știu, zău, ce va trebui și cum va reuși Autoritatea să-l lămurească pe țăranul din Schineni sau Valea Mărului că trebuie să scrie pe oul adus la tîrg data „fabricării” și ce o să mai ceară Comunitatea Europeană! Discutînd problema cu un amic din oraș, acesta îmi amintea că, pe vremuri, țăranul venea acasă, la orășean, cu lapte, cu ouă, aproape fiecare tîrgoveț își avea omul lui de la țară care-i aducea acasă produse proaspete și bune. „Eu sînt convins că așa se va întîmpla atunci cînd micul producător își va vinde produsele… Ca să nu fie alungat din piață, îți va aduce acasă… Dar vom trăi și vom vedea…”
…Da, vom trăi și vom vedea!
Lasă un răspuns