CONTRAPUNCT Pensii și… pensii

Cum vă mai spuneam, aici, pe banca aceasta de sub salcia pletoasă din „Parcul Trandafirilor”, se întîlnesc, mai ales după-amiezile, pensionari veniți din zonă – sau chiar și de prin alte cartiere ale Bacăului nostru de cinci stele – pentru „a… pune țara la cale”. Dacă stai în preajmă să-i asculți n-o să auzi decît crîmpeie de propoziții din care, inevitabil, nu lipsește cuvîntul „pensie”. Cuvîntul e aproape magic și e pronunțat cu tot mai mult elan mai ales în ultimii ani, de cînd generosul nostru Guvern indexează, trimestrial, banii reveniți acestor oameni care au muncit zeci și zeci de ani și acum trăiesc din ce le-aduce poștașul sau – dacă „merg prin Bancă” – din ce ridică de-acolo.

– Ei, de la 1 iunie mai primim 2 la sută!… Trai, neneacă! Cel de zice vorbele astea e un om gălbejit și pipernicit de te miri cum își mai poate plimba scheletul. Eu îl cunosc, a lucrat 42 de ani la o fabrică de cherestea din oraș, e un pasionat fumător, convivii îs convinși că-și fumează jumate din pensie, iar cu cealaltă jumătate își procură medicamentele care-l mai țin pe linia de plutire și, ce-i rămîne, cheltuiește pe mîncare…

– Să v-o spun pe-aia cu pensionarul – se grăbește un om cam de-o statură cu nea Nae – căci așa-i zic ăluia, pipernicitul și gălbejitul -, acesta din urmă, însă, zdravăn încă la cei 77 de ani ai săi, fost acar la CFR…

– Hai, zi-i, ce mai aștepți, îl îndeamnă „colonelul”, un bărbat încă în putere, fost infanterist, ce știți voi, bă, ce înseamnă să fugi pe cîmp, vara, echipat de război și cu masca pe figură?, astea fiind argumentele „forte” în favoarea pensiei sale mai mari…

– Păi, își dă drumul insul, se prezintă la doctor trei pensionari, toți suferind de aceeași boală. Intră primul: ce te doare, întrebă doctorul? Păi, dom’ doctor, aici, aici și aici. Ce pensie ai? Păi, am pensie mare, de vreo 13 milioane. Mănîncă, domnule, dimineața o omletă cu mușchi afumat, la prînz o friptură cît capacul de la closet de mare, iar seara, o brînză cu smîntînă. Intră al doilea: Ce te doare? Păi, aici, aici și aici. Și ce pensie ai? Păi, vreo 6 milioane. Atunci mănîncă, domnule, dimineața două ochiuri, la prînz o ciorbă bună, din carne de vițel, o tocăniță din costiță de porc, seara bea un ceai, că seara trebuie să mănînci puțin, să dormi bine. Intră al treilea: Ce te doare? Păi, aici, aici și aici. Ce pensie ai? Păi, 2,5 milioane. Domnule, plimbare multă, aer mult, curat, prin parcuri, și cu mîncarea mai las-o, că ai mîncat toată viața…

– Ceilalți rîd. Mai ales colonelul. Și nu tace:

– Asta-i pentru matale, nea Nae. Adică, tratamentul ăla cu aerul…

– Păi cum să ajungi să trăiești omenește, reia cel pipernicit și gălbejit, cînd Guvernul nostru aplică majorările astea otova? Acum ne dă 2 la sută. Cel care are 13 milioane încasează 260 de mii, iar eu, cu 2,5 milioane, nici de o jumate de carne de porc! Era mai bine înainte, cînd salariile și pensiile se majorau „în medie”. Se anunța majorarea de patru la sută, dar cel cu venitul mic primea 6 sau 7 la sută, iar cel cu pensia babană primea nici 1 la sută. Așa era echitabil…

Da, ai dreptate, nea Nae, ăștia cu indexările astea bagă seu în carne grasă. Ăia cu pensii mari primesc mult mai mult decît noi, amărîții, cu pensiile astea tot atît de amărîte.

– Da’ și-așa, astea-s pensii…? Păi eu, în ’89, cu leafa mea cumpăram trei sute de pîini într-o lună… Acu’ nu-mi ajunge nici de-o sută, adaugă un tip care tocmai se așezase în colțul băncii și prinsese o parte din discuție.

– Eu nu știu ce să zic, dar cred că ăia care hotărăsc procentele și cum să se acorde – acum, ați auzit, că vor primi și cei cu 13 milioane și ceva – au ei interesele lor, neamurile lor, de nu acordă indexările echitabil. La urma-urmei, de ce să nu le dea „în medie”, nouă, ăstora, cu pensii mici, mai mult, și ălora cu pensiile mari, să primească mai puțin, că au din ce trăi – e obsesia lui nea Nae, pe care o spune la nesfîrșit. În ce mă privește, îi dau dreptate. Dar plec, nu intru în vorbă, n-are nici un rost să-mi fac inimă rea. Oricum, stau mai bine: împreună cu soția, vom primi o sută de mii. Tot e ceva, nu? (Eugen VERMAN)