CONTRAPUNCT „Promovat” la meseria de bază…

Să vă spun un secret: de cîte ori cumpăr și mănînc pește, îmi amintesc de prietenul meu Costică Buculei. Acum, în Postul Crăciunului, cînd peștele e căutat cu ardoare de cei care, desigur, țin Postul, Costică Buculei e, într-un fel, oaspetele meu la masă. Sigur, doar cu gîndul pentru că, în fapt, nu l-am mai văzut de ani întregi. Ultima oară a fost pe la mijlocul anilor ’90, cînd am ajuns, prin Dobrotfor, în zona Podu Turcului – Căbești – Fichitești, unde era el șef de fermă piscicolă. Tocmai scotea din lacuri crap și alte specii de astea și, după ce ne-am revăzut și ne-am îmbrățișat și am adăstat la o mîncare zdravănă din bunătățile lacurilor, m-a „omenit” cu pește pentru toți colegii. De atunci, nu ne-am mai întîlnit. Acum, nu mai știu pe unde mai e, dar, cum vă spuneam, îmi revine, mereu înaintea ochilor figura lui sobră, cu fața aceea trasă, parcă din linii drepte și frînte, cu ochelarii aceia cu o puzderie de dioptrii. Îl revăd și atunci cînd rîdea de noi… Habar n-aveți cum se mănîncă un pește! Noi mîncam și lăsam, în farfurie sau pe ziare, jumătate, el mînca și lăsa cîteva oscioare, acolo, și rîdea de noi…

Absolvise Facultatea de Piscicultură la Galați. Era specialist, abia venit de pe băncile școlii, și cînd ne spunea vorbele alea, rîdea de noi. Ne dădea și lecții, uite, osul acesta se numește… și-i spunea numele, osul ăsta are numele de… și-așa ne învăța Costică Buculei cum să mîncăm pește. Venise în redacție imediat după absolvirea Facultății. La început era tare timid, parcă îi era teamă să treacă prin fața noastră, a ăstora mai „bătrîni”, deși, pe atunci, la începutul anilor ’70, eram cam toți de aceeași vîrstă. Ușor, ușor, și-a intrat „în mînă”, scria reportaje adînci, frumoase, despre locurile și oamenii pe unde se documenta. Lucra la „Economic”, doar era inginer. E drept, în piscicultură, dar era inginer… După nu prea multă vreme, l-am văzut abătut, galeș, se îndrăgostise băiatul de o fată frumoasă. Era profesoară într-un sat din comuna Tătărăști. Cînd am aflat asta, l-am încurajat: „măi, dacă o iubești, însoară-te cu ea. Anii trec, nici nu știi cînd ești bătrîn și nu se mai uită nici babele la tine”, i-am spus noi. El ne-a ascultat și s-a însurat cu fata aceea frumoasă, și, după aceea, drumurile lui ca ziarist, în documentare, treceau invariabil prin Tătărăști. Apoi soția i-a născut o fetiță parcă, nu-mi amintesc bine, că a venit un an rău, cînd ziarul a devenit din cotidian săptămînal, iar Costică Buculei, inginer piscicol, a trebuit să se lase de gazetăria care deja îi intrase în sînge. Căci ziaristica asta e o adevărată boală: te prinde și nu-ți mai dă drumul ușor! Atunci l-a chemat însuși Dumitru Mitulescu, redactorul nostru șef, negru la față de supărare: Costică, n-avem ce face, „sus” s-a hotărît să fii transferat de la noi. Du-te și-ți urmează meseria de bază! Costică tocmai publicase un reportaj: „Liniorii”, ăsta-i era titlul. Fusese prin munți și scrisese, extraordinar de frumos și convingător, despre oamenii care ridicau stîlpii de înaltă tensiune pe crestele Carpaților. Fiecare cuvînt din reportajul acela vorbea, striga, spunea ceva și, după ce, din nou, am cumpărat doi crapi afumați, de la Moiselini, din colț, și i-am mîncat și i-am udat cu vin roșu și cu lacrimi, Costică Buculei a plecat la „meseria lui”.

Așa era, atunci, în redacție: cumpăram mîncare, fiecare contribuia cu cît avea în buzunar, de obicei cel mai tînăr era trimis „în colț, la Moise Lini”, sau Musolini, cum îi ziceam noi, aducea salam, pește, muștar, pîine și mîncam, și era tare bine… Iar după ce a plecat Costică, multă vreme nimeni nu s-a mai dus „în colț”, la Dorna, nu ne-a mai ars de mese în comun. Ne pierise și foamea, dar timpul a trecut, iar Costică Buculei s-a integrat – cum se spune, cu un termen destul de rece – în grupul acela de pescari. Mai treceam din cînd în cînd pe la el. Apoi n-am mai trecut și, într-o zi, era pe la mijlocul anilor ’90, m-am aflat la el, la fermă.

Anul acesta, în ziua Sfîntului Neculai, cînd am mîncat plătica aceea uriașă – 54.000 kilogramul, pește de pensionar, căci cel „nobil” e de la o 100.000 în sus – și cînd am lăsat, în farfurie, o grămadă de oase, de-ai fi zis că sînt mai voluminoase decît însuși peștele acela, m-am gîndit iarăși la fostul meu coleg de redacție. La Costică Buculei, talent înăscut pentru scris, dar trecut, din motiv de reducere de personal, la meseria de bază. (Eugen VERMAN)