Eugen VERMAN
Da, sînt și surprize plăcute. Venind din oraș, duminica trecută, am avut marea bucurie de a-l „găsi” acasă la mine pe prietenul Dumitru Sudu. Dinu, cum îi spuneam și-i mai spunem noi, foștii colegi de clasa de liceu. Cu trei ani în urmă, aflîndu-mă la fiica mea, în orașul canadian Toronto, l-am reîntîlnit, după peste 40 de ani de la terminarea școlii. Eram, împreună cu soția, la o trecere de pietoni, în așteptarea verdelui semaforului. Și, deodată, l-am văzut chiar lîngă mine. Da, același om, înalt, suplu, acum cu părul alb, nu încăpea îndoială, era Dumitru Sudu, român din Piatra Neamț, fostul meu coleg de liceu. N-am mai stat pe gînduri: „Ești Sudu Dumitru, nu…?” M-a privit și m-a recunoscut imediat. „Bă, să fiu al naibii…! Nu te-ai schimbat deloc…!” Bun băiat fostul meu coleg! S-a făcut că nu observă anii care mi-au tăvălit tinerețea… Apoi, l-am vizitat acasă la el, un apartament cochet, pe Bathurst Ave. (La timpul acela, în iulie 2000, tocmai plătise un alt apartament, care urma să se construiască, el locuind cu chirie). Din 1988, în Canada, fostul meu coleg și-a găsit un nou rost în viață – în România fusese jurist la o mare întreprindere forestieră -, aici lucra la o fabrică de plicuri, ca muncitor, copiii – trei la număr – aveau, de-acuma, viitorul asigurat, toți cu servicii bune, toți cu locuințe, toți cu copii -, soția lucra și ea, la un azil de bătrîni și, în timpul liber, ca administrator la blocul în care locuiau… După doi ani, revenind în Canada, ne-am reîntîlnit. În august 2002, Dinu ieșea la pensie, de la fabrica de plicuri unde lucrase din 1988… Era cam supărat. „Bă, ăștia nu știu să plătească… Asta-i pensie…? Ăsta-i sistem de pensii…?” Nu mi-a spus ce pensie i se făcuse și, chiar dacă mi-ar fi spus, tot nu înțelegeam mare lucru… Între timp s-a mutat în apartamentul proprietate personală, m-a dus și mi l-a arătat, totul nou, totul, inclusiv mobilierul, utilajele – nu greșesc – din bucătărie, m-au făcut să mă gîndesc la ce am eu acasă după peste patru decenii de muncă… Am fost de multe ori și l-am vizitat, de fapt el venea și mă lua cu Buicul său de culoarea vișinei putrede, mașină super – elegantă, în care, să fiu drept, mă simțeam al naibii de bine… Într-una din acele zile, citind „Faptu’ divers” – ziar românesc ce apare la Toronto – mi-a sărit în ochi titlul unui articol: „Un dolar pentru un pensionar”! Mai bine zis, era o scrisoare cu acest titlu redacțional semnată de o doamnă, nu-mi amintesc numele ei – din orașul vecin, Kitckener. Doamna respectivă – româncă – făcea apel, în acest articol – la românii din Ontario să „cotizeze” cu cîte un dolar pentru a mai ameliora, astfel, soarta grea a marii majorități a pensionarilor din patria-mamă. Am plecat cu un gust amar, țin la demnitatea mea de român, dar am știut că doamna aceea stabilită în Canada vrea să facă ceva măreț, să ajute niște oameni – între care, din păcate, mă număr – pentru a le îmbunătăți viața…
După cîteva zile, împreună cu un alt pensionar din Canada – pe numele lui Ștefan Avarvarei, de loc din Bacău – am fost la pescuit, în Caledonia. Am stat mult de vorbă cu nea Fănică Avarvarei – tocmai împlinise 77 de ani -, l-am vizitat și acasă, apartament „de guvern”, altfel spus apartament dat de guvernul din Ontario, Canada, cu chirii modice, locuințe nu prea mari, dar intime, plăcute, prietenoase, fără probleme de căldură, apă etc. Omul mi-a zis că are, împreună cu soția, 1800 dolari canadieni pe lună, chiria fiind de vreo 4-5.000 dolari, restul cheltuindu-i pe mîncare și pe… distracții, medicamentele, autobuzul, pînă și permisul de pescuit fiind gratuite sau la prețuri reduse substanțial… Și mi-a mai zis că a dat și el ceva bani pentru pensionarii din România, cunoscînd inițiativa doamnei din Kitckener…
Și iată că, într-o dumincă de sfîrșit de septembrie a anului 2003, prietenul meu de o viață, fost coleg de clasă de liceu, m-a vizitat chiar aici, acasă la mine, în Bacău, România. Am stat la o bere și un sandvici cu zacuscă de pește, făcută de soția mea, și ne-am amintit întîmplări din anii de demult, dar și din timpul șederii mele în Canada. Așa, în treacăt, l-am întrebat cîți bani a împrumutat de la Bancă pentru plata călătoriei în România, inclusiv a chiriei pentru mașina cu care a venit din Germania, căci acolo a aterizat cu avionul din Toronto… A zîmbit: „Bă, eu cu pensia lunară pot veni de două ori aici, dus și-ntors, dar cu pensia mea pe șase luni… Am rîs amîndoi… Dar nu de-adevăratelea… L-am mai întrebat dacă mai știe ceva de inițiativa doamnei privind dolarul și pensionarul… Nu, nu știa nimic… Lucru ce m-a întristat…
Lasă un răspuns