Contrapunct

Doi „ambasadori” ai sărăciei și mizeriei

O informație transmisă pe canalele de televiziune mi-a deșteptat amintiri vechi și dureroase. Acum, în anul de grație 2004, la controalele de igienă făcute în școli s-au găsit mulți copii cu păduchi și rîie. Asta s-a întîmplat și cu aproape 60 de ani în urmă, mai bine zis prin astfel de situații am trecut și eu. Atunci, imediat după Război și în timpul secetei ce a urmat, păduchii și rîia deveniseră de domeniul obișnuinței. Țara era secătuită, iar alimentele erau tot mai rare. Foametea, ca o picingină uriașă, se așezase peste noi. în ograda noastră mare rămăseseră tranșee pline cu bălării, iar copacii nu mai dădeau roade. Pîine nu se găsea, iar mama își dăduse un covor de zestre pentru trei kile de mălai. âmbrăcăminte nu era și nici încălțăminte. La școală umblam desculți din primăvară și pînă frigul ne frigea picioarele. Săpun era puțin și, chiar dacă mama spăla toată ziua, păduchii ne umpluseră. Prin mahalaua noastră tifosul exantematic făcea ravagii. Mureau și tineri, murea și bătrîni. Mi-amintesc, urma să fiu trimis într-o tabără – eram prin clasa a treia – dar păduchii din păr și din cusăturile de la cămașa de cînepă m-au oprit acasă. Și, Doamne, cît aș fi vrut să plec și eu fiindcă aflasem, acolo ar fi fost ceva de mîncare!… Și a venit și rîia. Asta e o boală cumplită. Deși, uneori, pare și hazlie, mai ales la început, cînd te mănîncă printre degete și chiar îți face plăcere scărpinatul!… însă, cînd se întinde, e blestemul lui Dumnezeu!… Mama făcea leșie de știuleți de păpușoi arși în sobă, era un lichid negricios și unsuros și o turna în balia de lemn, așezată în mijlocul casei, și ne lua la frecat cu zeama aceea vîscoasă și ne ustura totul și țipam ca din gură de șarpe. Era vremea păduchilor și a rîiei. Oricît ne-am fi spălat, oricîtă trudă făcea mama cu rufele noastre, „reprezentanții” aceștia ai foametei și mizeriei nu se lăsau duși. Din fericire, ușor, ușor, au dispărut. N-am mai auzit vorbindu-se mulți ani, decenii întregi, de păduchi și rîie. Iată, însă, că, în anii din urmă, cele două năpaste au reintrat în viața noastră. Păduchii și rîia au reapărut și asta mă îngrozește, pentru că știu ce înseamnă, i-am avut „tovarăși” de viață și nu-s deloc de acceptat. Acum țara nu e după un război al armelor, iar secetă care să facă pîinea o raritate și mămăliga la fel, n-a fost. Știu, sînt oameni care au afirmat și pot să mă contrazică în ce privește războiul. Mulți susțin că, după Revoluție, s-a distrus în România mai ceva ca în al doilea Război Mondial. Și că sărăcia, mizeria, a revenit. E drept, am văzut și eu, cu ochii mei, mai ales prin satele din stînga Siretului – am în vedere județul Bacău – cum arată sărăcia și mizeria. Am văzut oameni de la țară scrijelind pămîntul cu plugul de lemn. Am văzut copii prin școli care-mi ziceau că mănîncă o dată pe zi. I-am văzut, pe mulți, desculți, purtînd aceeași pantofi și fratele și sora. Am și scris – cu năduf, desigur – despre astfel de cazuri despre care credeam – în neștiința mea – că nu pot exista. Nu mă împac, însă, cu gîndul că acum, prin magazine, e pîine cîtă vrei, că săpun există de toate felurile, că profesorii și învățătorii și educatorii fac o muncă mărinimoasă învățîndu-i pe copii ce e igiena corporală, cum trebuie să-și păstreze sănătatea. Dar părinții…? O fi, oare, o așa de mare sărăcie încît să nu se găsească un ban pentru săpun…? N-aș crede! Deși, dacă mă gîndesc mai bine, cînd ai puțini bani, sau chiar deloc, numai la săpun nu te gîndești!… Știu ce înseamnă să rabzi de foame. E ceva cu totul și cu totul degradant… Apoi, e și educația părinților. Mulți părinți sînt, din nefericire, inculți, ignoranți și indolenți… Dincolo, însă, de toate acestea, sărăcia și mizeria există. Iar semnele lor clare sînt păduchii și rîia… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!