• trei puști, de 16, 13 și nouă ani, din Corbasca, trăiesc de trei ani singuri • tatăl s-a îmbolnăvit de SIDA în urma unei aventuri extraconjugale, dar a aflat prea tîrziu și a îmbolnăvit-o și pe soție • el a murit în martie 2000, ea s-a stins cinci luni mai tîrziu • de atunci, cei trei „gosdpodari” se descurcă ca vai de ei • i-au „călcat” hoții în miez de noapte și s-au apărat singuri, sînt zile în care n-au ce mînca, dar nici unul dintre ei n-a renunțat la școală • cînd n-au mai putut, au trimis scrisori la primărie, Prefectură și la Guvern
Opresc mașina în coasta unui deal din Corbasca. Intru pe o uliță abruptă și ajung, aproape fără să-mi dau seama, în fața unei casei cu porți de tablă. Bat. Un glas de copil, mă poftește în ogradă. Nu știu ce să fac. Glasul este binevoitor, dar mă uimește severitatea și tonul vocii. Ca al unui om mare, oarecum nemulțumit că îl oprești din muncă. Intru în curte. Vederea îmi este acaparată de o casă bătrînească, din chirpici și lut lipit. Totul degajă un aer de curățenie, semn că o gospodină are grijă de toate. N-apuc că privesc prea mult în jur, fiindcă-l zăresc pe cel care m-a poftit în curte. E un copilandru. Îl cîntăresc rapid cu privirea. Nu-i dau mai mult de 15, 16 ani. Deretică prin ograda. Întorc privirea și zăresc lîngă prispă o fetiță firavă, cel puțin în aparență. Se luptă cu o balie de rufe. Ceva mai încolo, pe o culme, haine puse la uscat. Apoi observ, ceva mai încolo, un țînc care se chinuie să dea de mîncare la cîini.
Spun imediat cine sînt și pentru ce-am venit. Copiii îmi spun și ei, după cîteva clipe de încurcătură și priviri aruncate între ei, cum îi cheamă. Cel mai mare dintre ei, Adrian, îmi face semn cu mîna către casă, să intru. Nici unul dintre cei trei copii din curte nu schițează un zîmbet. Par neîncrezători, parcă speriați.
Se fac nevăzuți și-i urmez în casă. Pereții camerei sînt acoperiți peste tot de icoane și poze de familie. Întreb dacă sînt părinții lor și văd în colțul ochilor de copii lacrimi. Adrian răspunde afirmativ.
Încet, încet, discuția se leagă. Așa aflu că cei trei copii locuiesc singuri. Adrian are 16 ani, Cătălina, 13 ani, iar ghemotocul de om, Mihăiță, are abia nouă ani. Îi rog pe copii să-mi povestească ce s-a întîmplat cu părinții lor. Nici unul nu scoate un sunet. Încep să plîngă, întîi mai încet, apoi nu-și mai pot stăpîni șiroaiele de lacrimi. Aflasem, însă, din sat, înainte de a ajunge la locuința celor trei copii, că, în 2000, părinții lor s-au stins în urma unei boli necruțătoare: SIDA. Lumea din sat mi-a povestit că Aurel Matei, în urma unei legături extraconjugale, a contactat virusul HIV și, mai tîrziu, s-a îmbolnăvit de SIDA. N-a știut ce boală-i macină sănătate, iar după acea escapadă, și-a continuat viața de familist. Așa s-a întîmplat ca soția lui, Aurica, să se îmbolnăvească și ea. Bărbatul a aflat că are SIDA în ultimele luni de viață. A murit în martie 2000. La cinci luni i-a urmat în mormînt și soția lui. Copii au făcut imediat testele medicale, însă rezultatul a fost negativ. De atunci, copiii își poartă singuri crucea. Ca o adevărată familie. Au împărțit sarcinile și responsabilitățile sub supravegherea bunicii lor, Trandafira Pană. Oricît de mult s-au străduit să se descurce singuri, au fost destule momentele în care au simțit că nu mai pot. Că fără ajutorul unui om mare, nu vor izbuti. Cînd n-au mai rezistat, s-au adunat toți trei, s-au încurajat unul pe altul și au luat-o de la capăt.
De trei ani, cei trei „gospodari” n-au cerut ajutorul nimănui. Abia anul acesta, în luna aprilie, au trimis trei scrisori: una pe adresa Primăriei din Corbasca, una pe adresa Prefecturii și una la Guvern. „Mă numesc Matei Adrian, sînt din comuna Corbasca, județul Bacău și am 16 ani. Vă voi relata povestea tristă a vieții mele și a celor doi frați ai mei, Cătălina și Mihăiță, și vă rog, dacă vă stă în putință, să ne ajutați. În octombrie 1996, moare sora mea Georgiana, de opt ani, din care mai mult de patru ani i-a petrecut prin spitale. În martie 2000, tata s-a stins din viață în urma unei grele suferințe. La numai cinci luni, respectiv august 2000, a murit și mama. Deci deodată mi-am dat seama că am pierdut trei oameni dragi, o soră și ambii părinți, la o vîrstă prea crudă. Ducem o viață presărată de greutăți, necazuri și stări de suflet cumplite”, așa încep cele trei scrisori.
Trăiesc din 600.000 de lei pe lună
Scrisorile au ajuns la destinație. Așa am aflat și noi despre drama celor trei suflete chinuite din Corbasca. Adrian, Cătălina și Mihăiță. Rar am zărit pe chipurile celor trei copii, cît timp am stat de vorbă, vreun zîmbet. Ochii, sclipitori, de oameni inteligenți, păstrează licărul unei dureri profunde. Peste noapte s-au trezit singuri. Frații tatălui și ai mamei lor au încercat să îi ia la ei, dar copii nu au vrut să stea departe unul de altul. Mereu s-au întors în casa părintească să își plîngă durerea și să dea piept cu viața. O săptămînă din vacanța de Paște au petrecut-o la unchiul lor din Slănic Moldova, dar s-au întors acasă înainte de vreme. Grija gospodăriei a fost mai presantă. Dar fără bani nu se poate întreține.
Cei trei frați trăiesc, aproape greu de crezut, din alocația de 630.000 de lei. Nu au televizor, aragaz sau aparat radio. Lucruri absolut firești pentru milioane de copii, lor li se pare un lux la care nici măcar nu îndrăznesc să viseze. Știu că-s săraci, dar acceptă totul cu demnitate. „Avem o casă unde locuim, dar nu avem posibilitatea unui trai cît de cît decent. Nu avem bani cu ce să ne plătim impozitul pe casă, consumul de curent, nu avem haine, uneori nici ce mînca. De unde bani?”, întreabă retoric, cu lacrimi în ochi, Adrian.
Cît timp vorbește cu noi, frățiorii lui stau pe o laiță și plîng înfundat. Mă întreb dacă ei, maturizați mult prea devreme, mai au timp să se joace. „Nici vorbă, doar Mihăiță mai este copil dintre noi”, vine răspunsul prompt al capului tinerei familii. Așa aflu că Adrian are grijă de animalele din curte, muncește pămîntul și îi susține moral pe frații mai mici. Vara trecută el a cărat zilnic apă cu butoaiele, în căruț, pentru a uda legumele din grădină. Acum cele 20 de prăjini de pămînt au fost săpate și semănate cu porumb. Cătălina este cea care spală rufele, deretică prin casă și face de mîncare. Mihăiță își ajută și el frații, după puterile lui.
Gospodăria familiei Matei a fost mult mai mare și prosperă, dar la decesul părinților copii au trebuit să vîndă caii, căruța și vaca pentru a-i putea îngropa creștinește. Acum mai au niște gîște, găini, trei căței care să îi apere și bătrîna văcuță a bunicii. Soarta lor nu i-a emoționat cu nimic pe hoți. Gospodăria copiilor a fost ținta atacurilor celor fără de inimă de nenumărate ori. „Odată au venit să ne fure găinile. Am avut noroc că poiata era încuiată. Apoi au venit iar. Am ieșit afară, am țipat și am aruncat cu pietre după ei. Frații mei stăteau ascunși de frică. De atunci, bunicul doarme la noi”, ne povestește Adrian.
Acum știu doar că trebuie să învăț
Munca din gospodărie nu i-a făcut pe cei trei orfani să renunțe la școală. Adrian a vrut să se retragă la un moment dat, dar a fost convins de Mariana Podaru, directoarea școlii din sat să se înscrie la școala de ucenici. Școala a devenit unul din punctele de sprijin pentru cei trei frați Matei. După moartea părinților au fost nevoiți să renunțe la multe. Nu, însă, și la școală. „Sînt niște copii extraordinari și au reușit să se adapteze în colectiv. Singuri își poartă de grijă și se ajută la lecții. Nu vin niciodată cu temele nefăcute”, ne-a spus Mariana Podaru. Deși știu că viața nu e nicicum roz, cei trei, printre mîncare dată la animale, stropit prin grădină sau spălat rufe, își permit, uneori, să viseze. Cătălina învață cel mai bine și își dorește să ajungă profesoară. „Îmi plac foarte mult orele de biologie și îmi doresc să urmez un liceu de specialitate și să ajung profesoară de biologie. Dar știu că e doar un vis, pentru că nu avem bani pentru asta. De aceea a scris Adrian scrisorile și a cerut sprijin. Să ne putem continua studiile”, ne-a mărturisit plîngînd copila. Adrian vrea și el să aibă o meserie. „Vreau să mă înscriu la o școală profesională. Să am meseria mea. Să pot să îmi sprijin frații mai mici”, ne spune bărbatul copil. Mihăiță este prea mic pentru a se gîndi la o carieră. Este abia în clasa a treia, dar este conștient pe deplin de rostul cărții în viață. „Nu știu ce mă voi face cînd voi fi mare. Acum știu doar că trebuie să învăț. Altfel nu pot reuși în viață. Asta îmi spun mereu frații mei mai mari și învățătorii”, îmi explică așezat, ca un om mare, și mezinul.
Mult timp, frații Matei nu au beneficiat de nici un sprijin din partea administrației locale din Corbasca. „Nu puteam să îi încadrăm la nici un tip de ajutor social, pentru că nu au tutore sau curator”, ne-a explicat Iorgu Pușcașu, primarul comunei Corbasca. Au fost necesare cele trei scrisori și ordine exprese de la București, ca să se miște ceva pentru binele orfanilor. Acum, Primăria din Corbasca le dă un ajutor de 1,3 milioane de lei lunar. „Am cerut prin bunica să fim scutiți la Consiliul local de impozit, dar toată lumea este rece, dură la suferința noastră. La mintea mea de copil nu-mi pot da seama cît de reale și corecte sînt hotărîrile celor din Primărie, dar nu am văzut nici pic de interes, bunăvoință în a se face și pentru noi ceva. Fratele meu mai mic are și el probleme de sănătate, cu auzul. Nu știu ce să fac, nu știu încotro să merg, cui să mă adresez pentru a primi un sprijin”, a mai scris Adrian în scrisoarea înaintată autorităților. În fiecare noapte, în căsuța din Corbasca, glasurile și inima celor trei frați se îndreaptă către Dumnezeu. Să le dea puterea să poată urma școala mai departe. Și să învingă singuri, într-o lume prea puțin interesată de drama prin care trec cele trei suflete nevinovate. (C.T., E.C.)
Lasă un răspuns