Copilărie ratată

Ștefan RADU

Știri dintre cele mai dramatice legate de copii umplu jurnalele televizate și paginile ziarelor. Adolescenți aparent normali, din familii obișnuite, își pun capăt zilelor prin cele mai ciudate mijloace: se spîzură prin parcuri, își taie venele sau se aruncă de pe blocuri. Aflăm povești absurde despre profesoare amante ale elevilor sau despre orgii sexuale consumate în toaletele unor colegii naționale de prestigiu. O inspectoare de la ISJ Bacău îmi spunea, neoficial, că a crescut alarmant de mult numărul adolescenților aflați sub control și tratament psihiatric (nu psihologic!). Ceea ce vedem în reportajele senzaționale „de la ora 5” reprezintă doar partea cunoscută a dramei unei întregi generații. Dacă aveți răbdarea sau prilejul de a urmări corespondența pe messenger (sau pe alte canale de comunicare pe net) veți fi stupefiați. Copii de 10, 12 sau 14 ani exprimă păreri extrem de ferme referitoare la moarte, sinucidere, răzbunare violentă, sado-masochism, satanism sau mediul infracțional. Ați fi tentați să credeți că este doar expresia teribilismului caracteristic vîrstei. Cautați-i prin buzunare sau ghiozdane! Veți găsi, poate, cuțite, boxuri sau lame ascunse în telefoanele mobile (în compartimentul acumulatorului). Verificați colecția de muzică! Surprizele pot fi majore… Veți descoperi că aveți un cu totul alt copil decît cel pe care vi l-ați imaginat. Undeva, pe internet, s-ar putea să existe un film sexi sau o altă năzbîtie în care personajul principal este chiar fiul iubit. La un moment dat, un onorabil intelectual din Bacău s-a trezit cu polițiștii la ușă: copilul său era membrul unui grup care fura și valorifica telefoane mobile pentru a-și face rost de bani pentru băutură, sustanțe halucinogene și alte aiureli. Atunci și-a dat seama că habar nu avea ce este în mintea și în sufletul odraslei sale…
Specialiștii în psihologia infantilă spun, de multă vreme, că există o criză a tineretului din România. Mai ales adolescenții (12-16 ani) au o nevoie acută de comunicare. Din păcate, părinții sînt mult prea preocupați de afacerile și profesiile lor, iar școala a abdicat demult de la obligațiile educaționale; totul se restrînge, acum, la activitatea informațională. Elevii sînt bombardați cu teme inutile, cu informații care nu-și au rostul, iar profesorii se comportă precum funcționarii plictisiți: urmăresc un desfășurător al lecțiilor, dau teste și pun niște note sau calificative. Nu-i interesează sufletele copiilor din fața lor și nici nu știu să educe. Dincolo de teoreme, calcule sofisticate, lecții complicate și note nesemnificative, școala românească – după atîtea reforme și curricule – nu este în stare să ofere și sisteme de valori morale, sociale și culturale. Degeaba miniștrii învățămîntului – inclusiv cel actual – au cheltuit banii publici. Oricîte calculatoare au umple sălile de curs și oricîte rețele de internet ar fi puse în funcțiune, copiii care suferă de o ciudată și cronică singurătate nu vor fi salvați. Cu ei trebuie să se discute, să fie încurajați și să li se dea sentimentul de siguranță și stabilitate. Cîtă vreme nimic nu este sigur și permanent în țara asta (legile se schimbă peste noapte, sistemele de evaluare se modifică de la un examen la altul, părinții își pierd slujbele sau ajung să se urască reciproc…), ei – adolescenții – se vor refugia într-o lume virtuală, violentă, fără sentimente, unde se vor răzbuna pe toate frustrările acumulate în lumea reală. Dincolo de statisticile despre mamele minore, violențele din școli sau sinuciderile juvenile se află probleme cronicizate de care sînt responsabili cei din instituțiile guvernamentale și din administrațiile locale, împreună cu familiile. Poate avem nevoie de mai mulți psihologi în școli… Cu siguranță, însă, este nevoie de profesori adevărați, dascăli preocupați nu doar de mintea rațională a adoscenților, ci și de sufletele lor, de dramele lor cotidiene. Dacă elevii nu vor mai fi tratați ca niște roboței buni de umplut cu informații, atunci școala românească va ajunge ceea ce trebuie să fie.
O dovadă în sprijinul a ceea ce am prezentat mai înainte este și diferența dintre mediul rural și cel urban. Despre sex în școli, sinucideri, violențe, droguri, alcool se vorbește mai ales în școlile celebre din marile orașe, acolo unde părinții muncesc din zori și pînă în seară, unde stressul este maxim, unde „comunicarea” între familie și copii se reduce la asigurarea banilor de buzunar și a internetului care să acopere timpul cît adolescentul este singur acasă. Asupra acestui mediu vicios trebuie intervenit. Aici sînt cauzele marilor drame și tragedii infantile. în mediul rural, încă se mai ține seama de tradiții, de regulile familiale, de valorile comunității. Poate și profesorii sînt mai puțin viciați de „poluarea socială” actuală… La recentele teste naționale s-a dovedit că există mai multă seriozitate în rîndul elevilor de la sat. Rezultatele net superioare au ridicat un mare semn de întrebare cu privire la ce se întîmplă în școlile cu ștaif de prin municipii. Undeva, cineva greșește… Aș vrea să fiu doar eu acela…lecția de muzică! Surprizele pot fi majore… Veți descoperi că aveți un cu totul alt copil decît cel pe care

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!