Coșmarul cu numărul 22

Zilele trecute mi-am dat seama că sînt obsedat. Nu de vreo ființă, ci de un număr: 22. E normal, vor spune unii. Data la care a avut loc o Revoluție te poate urmări toată viața. Chiar dacă aceasta a fost furată, vor completa alții. De acord. Numai că, din cîte îmi dau seama, obsesia mea nu are nici o legătură cu diversele semnificații istorice ale numărului 22. Obsesia mea ține de aspecte mult mai prozaice. Ca de exemplu, un autobuz. Mai exact, numărul unui autobuz. Autobuzul cu numărul 22. Ca orice om obișnuit al unui oraș, care locuiește într-un capăt al urbei și are serviciul în celălalt capăt, în fiecare dimineață îmi lipesc pe frunte eticheta de „călător cu autobuzul”. Autobuzul cu numărul 22.

Îmi iau în fiecare dimineață cursa de obstacole (a se citi gropi) dispuse rațional pe drumul ce desparte blocul meu de stația de autobuz. Dacă reușesc să termin cursa înainte de ora 8,00, mă pot declara norocos. Autobuzul cu numărul 22 circulă, pînă atunci, normal. Adică o dată la 10 minute. După aceea, cum dă Dumnezeu sau cum vrea măria-sa șoferul. De cele mai multe ori, vrea cam din jumătate în jumătate de oră. Timp arhisuficient pentru a-mi trage sufletul, după cursa printre gropile din cartier. Și, pentru a nu mă plictisi, mai „sap” și niscaiva „găuri” în asfaltul din stația de autobuz. A autobuzului cu numărul 22. Sătul de atîta „muncă fizică”, mă grăbesc să ajung la servicu. Coșmarul, pardon, autobuzul cu numărul 22, se încăpățînează să nu vină. Motiv extrem de serios pentru a mă gîndi la o soluție de „avarie”. Iar mă aleg cu o sancțiune, că n-am ajuns la timp. Salvarea vine dinspre „particulari”. Mă „arunc” într-un „17” și, în timp ce înconjor jumătate de oraș, mă gîndesc că, în definitiv, e bine că am scăpat de coșmar. Doar pentru astăzi. Mîine o voi lua de la capăt. Tot cu „22”. (Eduard CUCU)