Credința care transcende

Splendoarea adevărului

Vasile PRUTEANU

Printre banalitățile unor conversații auzim, adesea, un loc comun al necredinței generale: „E prea frumos ca să fie adevărat!”. Eroare detestabilă. Dacă Dumnezeu există – și El există – atunci, dimpotrivă, nimic nu este îndeajuns de frumos pentru a putea fi pe deplin adevărat. Splendoarea adevărului o putem lesne găsi în viața și învățăturile lui Hristos, numai să avem mintea limpede și sufletul deschis ca să le putem înțelege. Uriașă bucurie și pace a ființei noastre este ziua învierii Domnului. Pentru că El este acel care a biruit și încontinuu biruie întreita forță negativă: întunericul, moartea și iadul, tustrele înfățișări ale beznei, neluminii, informului. Hristos este lumina și nădejdea sărmanei și greu încercatei noastre vieți, prietenul statornic, sprijinul ferm pe valurile agitatei noastre existențe. învierea Sa este un mister care depășește și sfărîmă înțelegerea omenească, trece dincolo de limitele minții noastre mărginite, neînstare a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabilește legătura directă cu Dumnezeu-Tatăl. Credința, care transcende totul, ne pune în relație strînsă cu misterele creației, cu adevărurile palpabile și cu cele ascunse ale firii noastre cîrcotașe și neînțelegătoare.
în ziua învierii creștinul are norocul unei părtășanii cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înțelegerii omenești, care cere dovezi, probe și-și manifestă îndoiala sau neîncrederea; o fi, oare, chiar așa? Din ziua învierii, pentru oarecare vreme izbutim a nu mai fi nici noi „din lumea aceasta”, prin bucuria imensă a revenirii la viață a celui în care credem, a naturii însăși. Din duminica Tomei ne reîntoarcem la nivelul minții omenești. Hristos însuși recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite dorinței lui Toma; adică ale făpturii care cere probe ferme. Iisus își arată mîinile, picioarele și coasta străpunsă, cere de mîncare ca să demonstreze că nu este duh. S-a zis, așadar, cu săptămîna harică, luminată și supralumească de după înviere. Am revenit la ceea ce sîntem. Dar pînă atunci să nu uităm că Iisus le-a vorbit oamenilor, după înviere, în trei rînduri. O dată pentru a le spune: „Bucurați-vă!”, apoi „Nu vă temeți!” și la urmă „Cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacurilor!”
în zilele de Paște ne bucurăm meditînd la creația și mila lui Dumnezeu. Nu ne mai temem, știind că Iisus e cu noi, sprijinitorul și apărătorul nostru. Ne renaște speranța, nădejdea că nu rămînem singuri în bătaia tuturor vînturilor și a răutăților omenești. Și asta pînă la sfîrșitul veacurilor.
Viața Mîntuitorului dintre Săptămîna Patimilor și ânălțare a urmat o linie sinusoidală, asemănătoare celei a tuturor oamenilor. A început glorios în duminica Floriilor, aclamat ca âmpărat și Fiu al lui David, apoi a urmat înfrîngerea din vinerea îngrozitoarei răstigniri, succedată de punctul maxim al învierii, după care a coborît la o nouă chenoză: a probatoriilor din duminica Tomei, silit să-și dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor săi. Vine, în sfîrșit, momentul atotintegrator al ânălțării, care pune capăt liniei sinusoidale și mișcărilor pendulate ale episoadelor vieții sale, după ce același Toma necredinciosul rostise fericit și înspăimîntat totodată: „Domnul meu și Dumnezeul meu”. Noi toți care mărturisim pe Hristos a fi „Domini et Deus” (cum ziceau romanii), să-l rugăm, în această zi a învierii, să se întoarcă și să privească cu îndurare spre amărîta noastră viață. Lumina dăruită de El și primită cu smerenie de noi să ne arate mereu „Calea, Adevărul și Viața”, pentru că păcătoși, cîrcotași și uituci sîntem, adesea chiar cu totul nepăsători. „întru aceasta să ne dovedim creștini, păstrînd viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinței în învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoțească, să ne ocrotească, să ne călăuzească și să ne întărească” (N. Steinhardt). Mai ales în zilele pe care le trăim după ’89, cînd cele trei rostiri hristice („Bucurați-vă!”, „Nu vă temeți!”, „Cu voi sînt…!”) au cu totul alte înțelesuri. Bucuriile ne sînt resentimentare, distribuind vinovății și injurii. De temut, ne temem de tot: de ce-a fost, de ce este, de ce va fi, de partide, de stînga – de dreapta, de inundații, de cutremure, de hoți. „Temători și triști sîntem, firește, departe de a mai simți prezența lui Iisus care a promis să fie cu noi în toate zilele pînă la sfîrșitul veacului. A rămîne cu aceste spaime și a cere imediat argumente om contra om vom fi în afara spiritului pascal, în afara credinței adevărate, care nu e altceva decît a fi capabili de bucurie în plină încercare, a fi neînfricați în vremuri înfricoșate și a ne simți mereu asistați în efortul nostru de ochiul suprem” (A. Pleșu). Aceasta este, cred, adevărata frumusețe și splendoare a adevărului, pe care îl găsim numai în Hristos cel ce a înviat. El este iubire pentru ființa omenească și mai splendidă decît iubirea nimic nu este. Ea sălășluiește doar în ființa omenească și nu se află niciodată în natură. înflorește în mila unei priviri, în inimile sensibile, risipește umbrele prin valul de bucurie ce te inundă cînd iubirea te-a cuprins. „Iisus adoptînd condiția umană a fost singurul ce putea prin puritatea Sa să redea chipul lui Dumnezeu și să ne facă vrednici de acest schimb de identitate dintre divinitate și ființa creată de aceasta și care este împlinire a vieții creștine”. (M. Eliade)., prin bucuria imensă a revenirii la viață a celui în care credem, a naturii însăși. Din duminica Tomei n

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!