Criza doare mult și trece greu

Vasile PRUTEANU

E limpede ca lumina zilei că acum – cu două săptămîni înainte de a fi europeni cu acte în regulă – trecem printr-o furibundă criză politică. Societatea românească nu se poate așeza pe paliere realiste pentru că oamenii noștri politici sînt fără calități umane deosebite, dar fără vicii niciunul. „Neamul nostru nu e mai stricat decît altul, e mai nedospit, mai necopt. El nu poate scoate un conducător pentru că nu crede în nimeni”, scria I.L. Caragiale. Nici politicienii nu cred în nimeni. Cînd apare o minte mai așezată (ca să nu zic mai ascuțită), o calcă imediat în picioare, ca să fie învățătură de minte pentru alte capacități ce ar încerca să se afirme. Fățărnicia politică și trădarea în rîndurile aceluiași partid, coroborate cu „nevoia de ciolan mai cărnos”, a făcut ca săgeata liberală să se frîngă. O jumătate, stolojanică, urcînd, iar cealaltă jumătate, tăriceană, coborînd vertiginos pînă se va face țăndări.
Un guvern care a condus mulțumitor tranziția spre UE e gata să se sfărîme, subminat de doi oameni a căror viață s-a împărțit în două: o jumătate în care n-au făcut mare ispravă și cealaltă jumătate în care citează din prima. Așa, dintr-odată, au devenit domnii Stolojan și Stoica autorități cu accent de înțelepciune critică, redată în acuze mici, dar îndesate. Ba că „grupuri de interese”, ba că „oligarhia din jurul primului-ministru”, ba că „petroliberalii năimiți de Patriciu” etc. Fapte concrete – zero! Critici vagi – în cantități incomensurabile! Nici o vorbă despre încercarea unui grup de puciști de a se substitui PNL cu larg sprijin PD-ist. Domnii Băsescu și Stolojan reclădesc sub alte auspicii o „Alianță D.A.” pe care speră să ne poată pune capul, ca pe niște perne moi, ca să dormim liniștiți ca pruncii, în timp ce stafurile lor vor accesa milioanele de euro venite pe cărarea integrării. Și-apoi să nu ne plîngem de sărăcie, nici de faptul că multă lume face chiar foamea. Oricît am susține că numai prostul trăiește pentru burtă, ca vitele, trebuie să recunoaștem că foamea nu iartă. Dar, fondurile alocate sănătății, învățămîntului și culturii iartă greutățile cu care se vor confrunta generațiile viitoare? E drept că, fără cultură, se poate trăi. Fără hrană și fără căldură nu se poate. Dar cînd toate acestea sînt amenințate, nu cumva orizontul vieții noastre apare destul de întunecat? Ce se poate face fără instrucție (învățămînt) și fără cultură? Eee, un mic Auschwitz, care n-are nevoie de filosofia lui Hegel, Heideger sau Noica, un oarecare „gulag comunist” fără Tolstoi, Pușkin sau Esenin, niște mineriade fără Lucian Blaga, Emil Cioran sau Nichita Stănescu. Ca să devalizezi bănci, să furi, să deturnezi fonduri nu-i nevoie să-i citești pe autorii amintiți și nici pe Shakespeare. Se poate și fără. Hoția și șmecheria nu se vindecă cu acte de cultură, ca durerile de șale cu ventuze. Trebuie să fii în vîrf ca să dea norocul peste tine. „Norocul e prea puțin și lumea prea multă”, susținea tot nenea Iancu Caragiale. Așa că este explicabilă înghesuiala partinică ce poate asigura combatanților o bunăstare obeză și nu frisoane de spaimă că te poți trezi în afara Puterii.
Nici Opoziția n-o duce mai bine. Luptele între diversele „grupuri de influență” din PSD n-au adus cine știe ce schimbări spectaculoase la vîrf. Congresul de duminică a menținut în sfera decizională aproape aceiași „elefanți”. S-a „modificat oarecum”, dar „nu s-a schimbat nimic”. E și aici o „criză teribilă, monșer”, care doare mult și trece greu. Era fatal ca dintr-o „țară eminamente agricolă” să parcurgem drumul spre una eminamente ridicolă. „Sublimă civilizațiune!” Așa că „trista noastră lume cu micimi și scăderi” nu este aproape cu nimic mai brează decît a fost în vremea lui Caragiale. Azi, ca și atunci, aducem „în vîrful trebii” (M. Sorescu) oameni care se cred buricul pămîntului. Ba, unii chiar Dumnezeu. Ori, cine se crede Dumnezeu dă, pînă la urmă, de dracu! Pînă dă el, însă, ne chinuim noi, confruntîndu-ne la nesfîrșit cu frigul, foamea și sărăcia, că ne-am antrenat bine cu asemenea calamități. Oricum am da-o, oricum am suci-o, cetățeanului român nu-i rămîne decît să privească neputincios la irepresibila, devoratoarea vanitate a politicienilor de a-și cîștiga banii și aplauzele maselor, care, ca și ei, arareori citesc o carte. Sub mormanul de scandaluri din arena politică, criza se adîncește fără istov, spre enervarea unora și deliciul celor detașați de jocurile murdare, făcute fără rușine în văzul oamenilor.cități ce ar încerca să se afirme. Fățărnicia politică și trădarea în rîndu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!