CRONICA TV De la hram la comemorare

Constantin CĂLIN

„Vă uitați la << Viața satului>>?” obișnuiește Costel Constantin, prezentatorul acesteia, să-i întrebe pe cei întîlniți într-o localitate sau alta, iar răspunsul pe care-l primește e, adesea, „În fiecare duminică”. Eu n-o văd cu aceeași frecvență, dar ori de cîte ori am privit-o, mi s-a părut interesantă. Ce am fi fără sat? Sînt unul care nu-și poate imagina viața decît cu legături în lumea sa. E tonic să știi că oamenii de acolo mai au resurse de creativitate, că fac eforturi de a integra în munca lor anumite noutăți științifice, tehnice și legislative. Din păcate, nu sînt încă prompt și corect informați. Ba, nu o dată, sînt purtați cu vorba, păcăliți, înșelați. Cînd ajung la împărțirea recoltei, contractele nu mai au nici o valoare. Țăranii din Gheroghe Doja, județul Ialomița, ca să dau un exemplu, s-au înțeles cu conducerea asociației să primească, indiferent de vreme, 700 kg grîu la hectar. Unii au primit 80, alții 200. „Nimeni nu ne sprijină, nimeni nu ne dă dreptate”, a rezumat unul dintre ei condiția de azi a „lucrătorilor pămîntului”. În multe locuri, s-a instalat o „albăstrime” discreționară, abuzivă și nerușinată, care se comportă neloial față de ei.

Pe TVR 1, în prelungirea „Vieții satului” vine, de fiecare dată, „Tezaur-ul folcloric”, căutat atît de populația rurală, cît și de numeroși orășeni. Materialul folosit în emisiunea de duminica trecută a fost filmat la Bacău, cu ocazia celei de-a III-a ediții a Festivalului „Ion Drăgoi”. Au cîntat: Luca Novac, Maria Tudor, Elena Trancă Mimiș, Anton Achiței, Florentina și Petre Giurgi, acompaniați de orchestra Ansamblului „Busuiocul”. Cineva trebuie să le spună instrumentiștilor acesteia că stau prea rigizi în scenă, nu respiră (și nu inspiră) veselie. Unii par împăiați și se holbează la dirijor (Cristian Năstase), să-l mănînce nu alta, într-un fel straniu. E cazul să-și amintească de zîmbetul patronului festivalului, de poza lui veșnic bine dispusă, chiar și atunci cînd îl încercau durerile bolii de care avea să moară. O imagine ar fi meritat să fie văzută și de politicienii locali: cea a publicului. Privind-o, ar fi înțeles cine sîntem, de ce au cîștigat unii alegerile din 2.000 și cam cum se va vota în 2004. Cu „hramurile” (concertul a fost dat de „Hramul Bacăului”) se poate face politică, crea o anume simpatie pentru cei ce le organizează, mai ales dacă sînt reușite. Or, în acest an, „Marea sărbătoare a Bacăului” a fost și „hram” și „regal al berii”, formulă, evident, pretențioasă, „distinsă”. Nu încape îndoială că aceia care au adoptat-o s-au gîndit în principal la înțelesul ei ultim, de beneficiu ce-l poți obține dintr-o asemenea operație, material și moral, căci amețeala beției cu bere poate dura uneori foarte mult!…

De luni, posturile de televiziune românești au acordat spații largi comemorării victimelor de la 11 septembrie 2001. Același lucru l-au făcut și unele dintre televiziunile străine, dar ceva mai ponderat. Pe noi ne caracterizează excesul de zel. Sîntem mereu, parcă, în concurență cu cineva la inima celor de care vrem, musai, să fim iubiți, de data asta a americanilor. Ne exagerăm emoțiile, dăm ochii peste cap, ne frămîntăm, ne agităm, poate- poate îi vom convinge de marea noastră simpatie și fidelitate. O dramă, 11 septembrie cerea, după mine, reculegere, reflecție asupra cauzelor ei. Intrată în istorie, această zi trebuie comentată din perspectiva istoriei. Cine cu cine s-a confruntat? Două civilizații, două lumi? Cei săraci cu cei bogați, cei umili cu cei trufași? Vinovat de cele întîmplate e terorismul, dar, oare, America nu are să-și reproșeze nimic? În loc de răspunsuri, e ciudat să afli că, mai dihai decît toate popoarele (excepții evreii), românii vor război cu terorismul! Recent, un ziar central titra: „Scorpionii Roșii (adică Batalionul 26 infanterie „Neagoe Basarab” – n.m.) bagă spaima-n talibani”. Măi, să fie! Miercuri, altă veste- poveste: „România ar putea participa la ofensiva împotriva Irakului”! Tresărirea spirirtului belicos la cei care odinioară se comportau defensiv („Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…”), dacă nu-i o gogoriță propagandistică, e un simptom ce merită să fie studiat. Nimeni nu pare să se înfioare la gîndul că, într-o zi, Kandaharul sau Kabulul ar putea deveni un fel de Cotul Donului. Dar să mă întorc la ceea ce au făcut televiziunile noastre pentru comemorarea lui 11 septembrie. TVR 2 a oferit un spectacol: „America alive”. Muzică, poezie, balet, pantomimă. Interpreți buni și foarte buni. În ansamblu, un lucru curat, dar fără impact la publicul din sală (am văzut inși apatici sau gata să caște) și cu atît mai puțin în cel aflat în fața televizoarelor. Problema e cea a limbii. În românește s-a citit doar psalmul 139, de pe o Biblie a reformaților (unde poartă numărul 140). Restul a fost în engleză, încît puteai crede că spectacolul are ca țintă un alt public, nu cel de acasă, care e, cel puțin în acte, „francofon”, nu „anglofon”! Titrarea pentru cîteva fragmente a atras și mai tare atenția asupra modului ostensibil în care a fost concepută această reprezentație.

O notă aparte în totalul manifestărilor comemorative a constituit-o „ediția specială” Marius Tucă Show, în care mai întîi a fost proiectat filmul „Pericol din cer”, produs de BBC, o reconstituire a ceea ce s-a întîmplat la 11 septembrie 2001 în principalele centre de decizie din Statele Unite ale Americii. Președintele și-a început, ca de obicei, ziua făcînd jogging. Cînd au fost loviți „Gemenii”, vizita o școală. Acolo a fost preluat de serviciile de securitate, care au făcut totul pentru a-l pune adăpost de eventualitatea unui atentat în aer sau la sol. Era palid, amuțise și se închircise. Eu cred că frenezia sa războinică e o revanșă asupra fricii enorme pe care a trăit-o atunci. Reușita atacurilor teroriste a relevat vulnerabilitatea celei mai mari puteri militare din lume. Ore întregi nu s-a știut cum anume trebuie acționat, pînă i-a venit cuiva ideea de a elibera cerul de cele peste patru mii de avioane care-l traversau. Obișnuiți cu simulările, cei de la serviciile speciale nu distingeau ce e real de ce e ireal. Printre informațiile corecte și-au făcut loc și cîteva zvonuri: ba că o mașină cu arabi se apropie de convoiul președintelui, ba că „Angel” numele codificat al avionului prezidențial, va cădea. În film, povestea zilei se încheie cu revenirea lui George Bush la Casa Albă. Au urmat comentariile, care au fost de multe feluri: „nici- nici” (Stelian Tănase), convenționale, înfășurate în formule tehnice (Pavel Codiță) și neconvenționale, trezitoare, pe alocuri chiar virulente (Cristian Tudor Popescu). Între conformismul rafinat al primilor doi și maniera directă, pătrunzătoare a celui din urmă, publicul a ales-o pe aceasta. Din „mesajele” sale rezultă o altă stare de spirit decît cea afișată de conducători, care, urmărîndu-și instinctele de politicieni, au arborat mine întristate și s-au întrecut în declarații de „solidaritate” și de… „sprijin”!

P.S. Titlul cronicii de sîmbăta trecută trebuie citit: „O demonstrație cu mai multe ținte”, și nu „O democrație cu mai multe ținte”. Cuvîntul „demonstrație” a mai fost substituit, o dată, și în text, cu „democrație”, termen pe care eu îl evit, pe cît posibil, pentru că am oroare de clișee. E o greșeală care mă face mai „democratic” decît sînt!