Constantin CĂLIN
Dacă ar fi să fac o ierarhie a celor mai interesante lucruri pe care le-am văzut în ultimele patru-cinci săptămîni la televizor, pe locurile de sus aș pune convorbirile lui David Frost cu Richard Nixon, un interviu al Părintelui Cleopa, un medalion al Leopoldinei Bălănuță, apoi cele două filme documentare despre istoria ascunsă a Romei și, respectiv, a Egiptului antic, realizate de Terry Jones.
Convorbirile lui David Frost cu Richard Nixon, fost președinte al SUA (1969-1974), referitoare la „Afacerea Watergate” (difuzate pe Discovery Channel) au durat, bruto, 28 de ore și 3/4. La început, discuția merge greu, n-are profunzime. Urmărind-o, ai impresia că două pietre puternice se ciocnesc din cînd în cînd fără ca una dintre ele să se lase împinsă mai încolo ori să se știrbească. Nixon refuză să admită formulări ca „obstrucționarea justiției” sau „mușamalizare”, care l-ar încrimina. A reacționat tardiv la cele întîmplate, dintr-o prea mare încredere în oamenii săi, iar aceștia, începînd cu secretarul de stat Dean, l-au asigurat că în „afacere” (un scandal politic iscat de descoperirea unor interceptări telefonice ilegale) nu e implicat nimeni de la Casa Albă. Din istorie, el a reținut vorba, devenită celebră, a lui Gladstone că „un bun prim-ministru trebuie să fie un bun „măcelar”, adică să taie în carne vie ori de cîte ori constată că se produc nereguli. Dar, deși se consideră un tip dur, ține la oameni: pe unii îi cunoaște de mici și n-a avut motive să se îndoiască de conduita lor. Frost și asistenții săi analizează noaptea înregistrarea convorbirii făcute peste zi, ca să aleagă strategia cea mai adecvată pentru dialogul din ziua următoare. Treptat, Nixon e atras pe un culoar al reflecțiilor asupra propriilor greșeli („Greșesc rar, dar cînd o fac e un dezastru”), al mărturisirilor și al recunoașterilor. Cel puțin trei din acest lung interviu m-au impresionant. Nixon și Frost stau pe fotolii, aproape unul de celălalt. Primul pare excedat, al doilea și-a înfipt privirea în el și parcă nu poate să și-o smulgă. Iritat la culme de încăpățînarea interlocutorului său de a nu admite anumite acuzații, recurge la un gest surprinzător la un englez cu discuția sa: aruncă jos, în spațiul dintre fotolii, mapa cu chestionarul. Nixon (care în anumite clipe seamănă cu un cîine bătut) privește uimit, dar calm și mut, cele ce se întîmplă. Gestul, similar cu căderea unei cortine sau cu eliminarea unei bariere, a avut efect asupra lui: începînd din acea clipă, discuția s-a deblocat. O altă scenă arată un Nixon uman, sensibil în fața naturii (tocmai înfloriseră lalele), dar atît de trist încît dorește să nu se mai scoale din somn. În fine, scena demisiei ( 9 august 1974), cu asumarea integrală a vinovăției. Convorbirile demonstrează faptul că îngăduințele oamenilor politici față de subordonații lor devin complicități și, implicit, delicte. Privind filmul, în mai multe momente m-am întrebat dacă îl vede și președintele Ion Iliescu. Cei familiarizați cu scandalurile românești știu de ce.
Nu l-am văzut pe Părintele Cleopa, o legendă a monahismului contemporan, în timpul vieții sale. Medalionul (de fapt, tot un interviu, în care reporterul a avut decența să se tragă în umbră) difuzat de România Cultural i-a pus bine în evidență vocația oratorică, energia din fiecare frază. Întrebat, Părintele vorbește, mai întîi, despre felurile rugăciunilor și treptele lor, despre senzația obținută la „rugăciunea inimii” („simți un pui de foc la inimă”), despre „rugăciunea văzătoare” (urmată de intuiția evenimentelor ce se produc la distanță și a propriului destin), la care ajunge unul dintr-o sută de mii, „din cei care se silesc”, și despre „rugăciunea contemplativă”, la care „abia de ajunge unul dintr-un neam”. De ce atît de puțini? Pentru că sînt tot felul de capcane cînd vrei să treci de la o treaptă la alta. Om de la munte, atent o viață la primejdiile strîmtorilor și potecilor, Părintele dă sfaturi de tipul: „trebuie să treci repede”, „trebuie să ocolești” etc., adică să eviți autoanalizele și întrebările de prisos. Bate uneori cu cîrja în podea, ca la poruncă. Încerc să înțeleg ceva din faima pe care a dobîndit-o. Îmi face impresia că apaține mai curînd celor care se aseamănă cu apostolul Petru decît cu Pavel. De-a lungul cvasimonologului său, el a citat din psalmi, din Isus Sirah, din Isac Sirul, din Vasile cel Mare ș.a., dar mi s-a părut că nu are cea mai mare stimă pentru „cărturari”, pentru „teologi”. Părintele Cleopa avea duh, vorbea inspirat, știa, între altele, să portretizeze din doar cîteva cuvinte pe ce-i evoca: un pustnic scurt, cu barba pînă în pămînt”, un altul care și-a precizat ceasul morții sau altul care a fost adus, desculț, pe jos, iarna, pe zăpadă, pentru anchetă, de cei de la Securitate.
România Cultural, de care am amintit mai sus, difuzează și o emisiune numită „Profesioniștii” (diferă de cea de pe TVR 2) despre „monștrii sacri” ai teatrului românesc, portrete realizate mai demult, dar care nu și-au pierdut din interes și din farmec. Unul dintre ele a fost consacrat Leopoldinei Bălănuță, „o mare actriță și un mare om”, cum a caracterizat-o George Constantin, trecut și el, între timp, în neființă. Toți cei cărora li s-a cerut părerea, au avut despre ea numai cuvinte de laudă, bine simțite. Valeria Seciu, de plidă, a vorbit despre „luciditatea caldă, îngăduitoare” a Leopoldinei Bălănuță; Andrei Șerban (care a folosit-o în „Medeea”, L.B. nefiind niciodată actriță a Teatrului Național din București) i-a evidențiat sensibilitatea, inteligența și modestia cu care se supunea indicațiilor regizorale; iar Rodica Negrea a mărturisit că „Poldi” i-a marcat devenirea umană și artistică. A văzut-o într-un film pe cînd era adolescentă și din momentul acela s-a vrut actriță. Au jucat împreună în „Lecția de engleză” (Profesoara), de Natașa Tanska. În cursul evocărilor au fost folosite secvențe din „Matca” de Marin Sorescu, din „mama” de Karel Capek, din „Elisabeta” de Dario Fo etc., plus acel recital de la revelionul din 1982 (exemplu de virtuozitate) în care interpretează rolurile celor patru provinciale cartofoare, dintr-o bine cunoscută piesă românească, ce nu se pot suferi, dar nici nu se pot despărți. Cel mai adesea însă, personajele interpretate de Leopoldina Bălănuță exprimau bunătatea, generozitatea, încredere în viață. În ceea ce mă privește, îi admiram felul vibrant în care recita ori își spunea replicile, trecerile de la smerenie la exploziile de vitalitate, seriozitatea și pasiunea cu care își compunea fiecare rol.
Despre felul lui Terry Jones de a povesti istoria, altadată!
Lasă un răspuns