Cu ochii peste gard

„Lenta” transnistreană

• de la Tighina la Tiraspol (I)

Există pe glob unele teritorii atît de înguste încît sînt denumite fîșii. Un exemplu notoriu este „șarita” (în arabă: fîșia) Gaza, care are o lățime medie de circa 10 kilometri (la o suprafață de 378 kilometri pătrați), atît de mică încît ambarcațiunile mediteraneene din apropierea coastei pot fi văzute de pe terasa oricărui bloc de locuințe din zonă. Un exemplu mai puțin mediatizat este „lenta” (în rusă: fîșia) Transnistria, la care lățimea medie este de aproximativ 20 kilometri pentru cei 4163 kilometri pătrați. Pe o asemenea distanță scurtă am putut remarca, totuși, cîteva baze militare cînd am traversat de-a latul, în trenul accelerat Chișinău-Odesa, așa-numita „Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublika” (Republica Transnistreană Moldovenească)! Această deplasare cu miros de aventură amestecat cu aromă de ceai rusesc și damf de vodcă s-a întîmplat în toamna anului 2001… La o fereastră de pe culoarul vagonului de dormit scrutam orizontul împreună cu un domn care se ținea destul de țeapăn, cu bărbia în sus și pieptul avîntat, în ciuda celor 80 de ani declarați. Avea părul tuns „oală”, de un alb-sidefiu strălucitor ca firele sintetice nematisate. Ochii lui de culoare gri-albăstruie aruncau frecvent priviri tăioase, chiar fără motiv. în rarele momente cînd zîmbea, își dezgolea dinții anormal de albi și uniformi, semn că purta placă dentară. Avea o voce de bas și, înainte de a spune ceva, avea obiceiul să-și dea bobîrnace sub falca dreapta. âl chema Mels Iosipovici Mujcina (Bărbat) și era tiraspolean de origine rusă. Surprinzător, limba română nu-i era străină, ceea ce ne ușura comunicarea.
– Cum se face că vorbiți și românește?
– Foarte simplu. Actualul teritoriu al republicii noastre transnistrene a aparținut românilor în perioada cuprinsă între anii 1941 și 1944, cînd „fuhrerul” Hitler a acordat „conducătorului” Antonescu dreptul de a administra toată regiunea cuprinsă între Prut și Bug. Atunci, zona cuprinsă între Nistru și Bug a fost denumită, prin extensie, tot Transnistria și a avut reședința la Odesa. în cei trei ani de ocupație română am avut ocazia să conversez mult în limba lui Mihai Eminescu.
…Ne apropiam de orașul Tighina, denumit „Benderi” de către ruși. Pasagerii au început să-și facă semnul crucii.
– De ce-și fac oamenii de lîngă noi semnul crucii?
– Deoarece am intrat în Tighina aflată „de facto” sub dominația noastră, a transnistrenilor. La noi este așa o mare densitate de muniție aparținînd iubitei noastre Armate a XIV-a, încît pericolul unei explozii accidentale de proporții uriașe este foarte mare.
– Dar dumneavoastră nu faceți semnul crucii, am remarcat eu.
– Deoarece eu sînt un ateu convins, nu degeaba mă cheamă Mels.
– Nu văd legătura.
– în anii ’30 acest nume era la mare modă, fiind acronimul corifeilor marxism-leninismului: Marx, Engels, Lenin și Stalin.
– încă mai credeți în comunism?
– Eu, ca majoritatea rușilor din Transnistria, am crezut și mai cred în comunism. De altfel, pe stema republicii noastre încă se mai găsesc însemnele secera și ciocanul. Teritoriul transnistrean este „sufocat”, cum spun unii pizmași ai statului nostru, de statui și alte simboluri comuniste din glorioasa vreme sovietică. Mie mi-a rămas adînc întipărit în minte ceea ce am citit în abecedar în perioada copilăriei mele, și anume că „Vladimir Ilici Lenin otdal svoi silî borbe za sciaste naroda” (Vladimir Ilici Lenin și-a dedicat întreaga forță luptei pentru fericirea poporului), a rostit în cadență de mitralieră, numai în rusește, comunistul pensionar Mels.
… între timp, trenul s-a oprit, neprogramat, chiar pe podul de peste Nistru aflat între Tighina și Tiraspol. Simțeam un ușor balans, iar apele Nistrului se vedeau venind învolburate de sus, de lîngă linia orizontului. Pasagerii au ieșit, panicați, din cușete ca să se informeze. „Vsio v pariadke” (Totul este în odine) repeta, pe octave înalte, însoțitoarea vagonului. Efectul a fost că numărul semnelor crucii nu înceta să crească. Pînă și „tovarișci” Mels a uitat că este ateu și i-a imitat în gesturi pe ceilalți pasageri. Colac peste pupăză, mai multe pocnituri au lovit brusc timpanele pasagerilor. Cîteva minute confuzia a fost generală. Am crezut că s-a tras cu pistolul. Companionul meu a trecut, prin mișcări rapide pentru vîrsta lui, la planul de rezervă, scoțînd o butelcuță plată cu damf de vodcă artizanală. După ce a sorbit pe nerăsuflate jumătate din panaceul lichid, el s-a calmat și a avut chef și de comentarii:
– Noi, transnistrenii, trăim într-o stare de alertă permanentă după războiul dintre Chișinău și Tiraspol. El a început imediat după 2 martie 1992, cînd Republica Moldova a fost recunoscută ca membră a O.N.U. în actualele frontiere. Dar noi, ajutați de voluntari cazaci și de armele aflate la discreție în depozitele Armatei a XIV-a, ne-am comportat ca niște viteji. Ca urmare a negocierilor purtate de președinții Elțîn și Snegur, pe 21 iulie 1992 s-a ajuns la un acord de încetare a focului. Republica Moldova a rămas cu frontierele intacte, dar republica noastră a obținut dreptul de a se separa în cazul în care s-ar realiza o alipire la România… Expozeul transnistreanului a fost întrerupt de strigătele unor tineri care au ieșit, clătinîndu-se, din cușeta alăturată ținînd în mîini sticle destupate din care încă mai curgea „șampanskoe”:
– „Da zdravstvuet Lenin! Da zdravstvuet naș prezident Igor Smirnîi! Da zdravstvuet russkaia armia!” (Trăiască Lenin! Trăiască președintele nostru Igor Smirnîi! Trăiască armata rusă!).
Pentru mine, misterul pocnetelor auzite cîteva momente mai înainte a fost elucidat. Alte taine, însă, stăteau la rînd… (Doru CIUCESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!