Actualitatea lui Mihai Eminescu, la 154 de la nașterea poetului -nepereche: „Nimic în trecut, nimic în viitor, cu ce drept ai cere ca prezentul să-ți fie mare?”
Purtați de val ori luați de ape, mulți dintre politicienii noștri de astăzi ies la rampă cu sloganuri patriotarde și gogoși sfîrîitoare, umplute cu nimic, seci la minte și în spirit, săraci cu duhul, dar și cu fapta. Singura lor calitate, ca să nu o numim cusur, fiindcă mai degrabă așa ne-am apropia de adevăr, este aceea că au învățat cu sîrguință, neabătîndu-se cu o iotă de la învățăturile lui, vechiul proverb ce sună atît de promițător: „Interesul poartă fesul!”. Orice-ar face, orice-ar drege, tot la el ajung. Și-l pun drept căpătîi în tot ce întreprind. Le e literă de lege. Între ei și cei care le-au precedat în astfel de demnități, nu e nici o diferență de substanță și mentalitate. Singurul care-i desparte e timpul – ca unitate de măsură, nu de referință.
Intuindu-le stirpea și năravurile, eternul Eminescu – de la a cărui naștere aniversăm, astăzi, 154 de ani, spunea, în urmă cu mai bine de un secol: „…Mari în păcatele lor”. Pentru a continua: „Toți pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă”, creionîndu-i astfel pe apostați: „A nu-ți ține cuvîntul cînd nu-ți vine-ndemînă,/ A dezbrăca pe-acela ce ți s-a dat pe mînă,/ A înșela mulțimea cu mii de făgăduinți,/ Cînd ai mințit odată să te mai pui să minți,/ A urgisi pe-acela care ți-a făcut bine,/ A împle a lui nume de pete și rușine – / Acesta nu e nobil”.
Actualitatea poetului-nepereche, ilustru cronicar al timpului său și genial vizionar în chestiunile fundamentale ale nației române, se regăsește în aproape fiecare din cuvintele și aprecierile încredințate viitorimii. Adevărurile lui sînt adevărurile noastre, în care ne revedem ca într-o oglindă. Iată de ce, la acest moment aniversar am găsit c-ar fi potrivit să reamintim cîteva din cugetările pe care ni le-a lăsat, în speranța că se vor găsi măcar cîțiva dintre liderii noștri politici de astăzi care să ia seama la învățăturile lui. „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri – aproape nimic” fiindcă – spunea mai departe poetul – „Putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, își are reversul în putrejunea și libertinajul moravurilor publice”, ce se manifestă pe un fond în care „Nici caracterul național (…) nu se întemeiază prin moravuri publice care iau ca principiu îndestularea apetiturilor, nici instituțiunile prin vorbe deșarte de egalitate și libertate”.
Eminescu a fost, se știe, un spirit universal, și așa a rămas. Iată cum aprecia el diferite aspecte ale societății românești din vremea lui și care își găsesc corespondețe în ceea ce se întîmplă în vremea noastră: „Unde interesul dictează, acolo nu există adevăr; stat pro ratione voluntas, voința i se substituie argumentului și cu apetiturile nu se discută”, întrucît atunci „…cînd munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă”, aceasta pentru că „Naționalitatea trebuie simțită cu inima și nu vorbită numai cu gura”, iar atunci cînd aceasta e-n întuneric „…ea doarme-n adîncimile geniului și a puterilor sale neștiute și tace”, scoțînd la lumină faptul că „Nu există în adevăr decît două forme ale tiraniei și ale decadenței unui stat omenesc: despotismul și demagogia. Și despotismul egalizează pe oameni, supunîndu-i unuia singur, lăsînd să degenereze cele mai nobile facultăți ale lor, patimele bune și inteligența; precum demagogia are același fatal efect prin indeferentismul care-l inspiră naturilor deschise și mari, văzînd în față-le biruința constantă a mediocrității și a șiretlicului”.
Viziunea lui Eminescu nu se oprește aici. Intuind evoluția, ziaristul din el sesiza faptul că „Materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai. De aceea se și vede care e răul cel mare: sărăcia”, deoarece „Intr-o țară de oameni declasați și moralicește decăzuți, statul nu poate fi decît icoana lor; el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”, din aste cauze trebuind a se cunoaște că „Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”, care s-ar putea constata și din împrejurarea cum că „…suma din buzunarul meu arată cît s-a muncit pentru mine în societatea omenească” sau, altfel spus – „Cele mai înțelepte planuri ne-ncoronate de succes se numesc nerozii”. Iată de ce pentru a ajunge la țelurile pe care ni le-am propus „Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirii patriei, cel mai aprig fanatism nu oprește de fel ca creierul să rămîie rece și să-și îndrepte activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stîrpească cu statornicie de fier”.
Este exact ceea ce ar trebui să-i anime pe politicienii și guvernanții noștri de astăzi. Din nefericire, drumul de la vorbă la faptă se dovedește a fi unul fără de sfîrșit; fără de orizont. Și-atunci cum vrem să fie altfel decît în strigătul de disperare al marelui român, care a fost, este și va fi, Mihai Eminescu?: „Nimic în trecut, nimic în viitor, cu ce drept ai cere ca prezentul să-ți fie mare?”. (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns