D-ale noastre

Comunicarea la români (II)

Din nenumărați autori – Robert Flocon, de pildă (Universul Cărților) – aflăm despre faptul că Occidentul a fost și a rămas, prin excelență, o lume a comunicării. încă înainte de inventarea tiparului, dar mai ales după – în Occident au luat ființă nenumărate asociații, organizații, grupuri, cenacluri, cluburi – în care oamenii cu pasiuni comune se întâlneau și discutau despre problemele lor. Aflu dintr-un documentar dat la TV, că într-un orășel – ca în atâtea altele – din America, până și meșteșugarii au cluburile lor în care se întâlnesc și discută tot felul de probleme, în special tehnice, cu care se confruntă. într-un orășel, jumătate cât Bacăul, din Franța, există zeci și zeci de cenacluri literare, științifice, sociale, filozofice, religioase, politice – precum și diverse cluburi frecventate de persoane cu aceleași preocupări. Există, de asemenea, „spectacole” de lectură, în care auditoriul nu face altceva decât ascultă diverse fragmente din diverse opere literare, sau poeme – citite sau recitate de către diverși autori, actori, etc.
întorcându-ne în spațiul natal – este interesantă o trecere în revistă a evenimentelor sociale care au avut loc de-a lungul vremii în regimul comunist – evenimente care au sărăcit total comunicarea în cadrul societății românești. Anul de referință pentru generațiile mature de astăzi, rămâne nefastul 1971. începând din acel an – de pildă – filmele „bune”, filmele „mari” – și în cinematografe, și la televiziune – au fost, în prima etapă total înlăturate, și apoi, din ce în ce mai rare. Spectacolele de teatru, de folclor, de „muzică ușoară”, de varietăți etc., au devenit tot mai proaste – și la fel, tot mai rare. Spectatorii se împuținau de la an la an. Revistele literare și de cultură – multe dintre ele, au fost desființate, altele „subțiate”; tirajele au devenit tot mai mici, tot mai „confidențiale”. în domeniul cărții, evident, la fel. Cititorii se împuținau la număr, elevii – ca și astăzi – erau manipulați să facă orice, dar nu să citească. Generațiile tinere din prezent, nu au nici măcar cunoștință despre autorii și cărțile „dintotdeauna” ale adolescenței, ale tinereții, precum Jules Verne, Welles, Alexandre Dumas, Sadoveanu, Daniel Defoe, Swift, și atâția alții. Revenind – multe cenacluri literare au fost desființate – iar cele care au apărut ulterior anului 1971, au devenit strict controlate și manipulate. Cluburi și întruniri ale oamenilor de cultură, de știință – au devenit tot mai rare și tot mai ocazionale. Astăzi, într-un oraș precum Bacăul, nu mai există nimic de acest gen – parcă am fi în epoca primitivă!
Ne aducem aminte că, în perioada preelectorală, PSD-ul construia „Săli de Sport”. Aflăm, zilele trecute, că Partidul Național Liberal vrea să „construiască” „o mie de terenuri de fotbal” în mediul rural. Despre cămine culturale, despre săli de cultură – nimeni nu pomenește nimic. Pesemne, politica anticulturală a Partidului UNIC a învins definitiv la „orașe și sate” – iar Partidele de astăzi nu fac altceva decât să perpetueze această politică.
Comunicarea include un aspect cotidian și stradal foarte important – de care Partidul s-a ocupat, de asemenea, cu mare grijă. în primă fază, începând cu vara anului 1971 – „barurile” și alte localuri de acest gen, în special cele cu aspect mai civilizat – au fost complet desființate. Poporul „nu trebuie” să discute, nu trebuie să se întâlnească, nu trebuie să comunice. Așa se gândește la nivel oficial: poporul trebuie să muncească, să rabde – și eventual, să vadă meciuri de fotbal, și să asculte muzică populară. Atât.
într-una din zilele trecute, discutam câte ceva despre literatură și filozofie, cu un vechi prieten. Chiar în timpul discuției, mi-am dat seama că – deși eram vechi prieteni – nu știam să ne comunicăm unul altuia propriile idei, și nici nu mai aveam „civilizația conversației” – în bagajul nostru cultural și de comportament. Eram vechi prieteni, dar în domeniul comunicării între noi – eram doi necunoscuți.
Nu întâmplător, cred eu, în centrul unui oraș ca Bacăul – nu găsești un local intim, sau popular și ieftin, și în același timp „liniștit”, în care să discuți câteva minute cu cineva – dar găsești, unul lângă altul, nenumărate magazine și magazinașe de încălțăminte, de haine, și altele de acest gen. Evident, însăși sărăcia populației menține lipsa comunicării – menținând înstrăinarea românului față de celălalt român. „Democrația” de după 1989, nu a făcut altceva decât să prezinte chipul „omului comunist de tip nou”. Chipul acestui „om nou” se caracterizează prin: însingurare, retragere și izolare în sine; este schimonosit de frică, de manii și depresii, de lașitate, de invidie, de ură. Dar prefăcătoria, în spatele căreia se ascund toate acestea, este bine pusă la punct. Românii se întâlnesc unii cu alții întâmplător, pe stradă: „Salut, ce mai faci? – ce să fac, merg la slujbă. Tu? – am o afacere. Salut. – Salut!”
Oul Realității, însă, dacă nu este ouat, se împute înăuntru – împuțind totul în jur. Vai celor cărora le-a murit limba în gură, inima în piept, și mintea în cap. De-ar fi avut „limba lungă” – românul – și chiar de-ar fi „tăiat ani de zile la sare” – ar fi fost mai câștigat. Cehii, ungurii, polonezii au „limba lungă” – noi, nu. Cine „taie la sare” astăzi – ei sau noi?! Dacă în epoca primitivă, Comunismul ar fi avut loc – așa cum se spune – individul care ar fi scos primul sunet articulat, ar fi fost imediat chemat la Securitate, și ar fi fost acuzat că vrea să… inventeze CUV+NTUL. Din ce cauză, de la „Daci” ne-a rămas un vocabular atât de sărac? Să fi avut și ei probleme cu Securitatea și… Comunicarea?! (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!