Dan POPA
Începutul de an nou vine cu urări. Colindătorii sunt cei dintîi. Cei cu mesajul semănatului vin mai tîrziu. Una peste alta, urările se adună. Aduse de cuvintele copiilor sau rudelor, cărate cu sacii poștali și răsturnate în cutiile poștale sub formă de felicitări – mai rare, e drept, în zilele noastre – sau, mai modern, aduse sub formă de poștă electronică prin rețeaua-rețelelor, Internetul. Sînt practic toate, fără excepție, urări de bine, de sănătate și – ceea ce e foarte important – de belșug. Uneori în cutiile poștale găsim un supliment, pe lîngă urări, ofertele comerciale. Dacă adăugăm și venirea părinților spirituali, preoții, prin casele enoriașilor pricinuită de momentele Crăciunului și Bobotezei, tabloul unui final de an vechi și început de an nou este creionat. Ceea ce au observat deunăzi și sfințiile lor e un fapt îngrijorător: nivelul de trai a scazut dramatic. Se zice, nu știu cît de justificat, că „popa ia și de pe viu și de pe mort”, dar se mai spune și că „de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere”. Deci nici vorbă de belșug, sau de împlinirea urării „S-aveți de toate!” Frigiderele majorității românilor sînt mai goale ca în vremea dictaturii, de-i vine săracului să se întrebe: „Dacă pe Ceaușescu l-am acuzat de genocid, de uciderea poporului prin înfometare, de faptul c-a dat salam cu soia oamenilor, pe cine urmează să acuzăm astăzi?” Istoria judecă, în ciuda aparentei uitări care se așterne. Iar un guvern care prin utilizarea pîrghiilor specifice, economice, legale, nu poate determina creșterea reală a nivelului de trai rămîne fără voturi. Fiecare depunător de buletin în urna de vot poate zice ca eroii lui Caragiale, pe cel mai curat ton de zeflemea: „Le dau eu voturi!”
Și afirmînd cele de mai sus mă refer la creșterea economică reală și la creșterea nivelului de trai, tot reală, nu la înfometarea populației și revenirea apoi la normal – care va să zică, iată creșterea (ca în vechiul banc cu rabinul).
Totuși ce putem face noi, cititorii acestor rînduri ? Firește, aflăm sau am aflat că, citez: „Fiecare are dreptul la un standard de viață adecvat pentru sănătatea și bunăstarea sa și a familiei sale, incluzînd hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală și serviciile sociale necesare, și dreptul la asistență în caz de șomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vîrstă înaintată sau alte evenimente petrecute în împrejurări asupra cărora nu are control”. Știți de unde am citat? Din Declarația Universală a Drepturilor Omului, articolul 25. Dar de la vorbă la fapte cale lungă și capitalistă. Adică bazată pe exploatarea lipsurilor. Știați că acesta e unul din motoarele economiei capitaliste? Acolo unde ceva lipsește, e o ocazie de a face avere – avere în bani – strîngând averea clienților în propriul buzunar. S-a schimbat clima? Vin ierni geroase și veri toride? Vindem aparate de aer condiționat! Că ele vor fi putînd contribui la afectarea în continuare a climei (nu uitați, consumă energie electrică, ea e produsă și din arderi de combustibili fosili, iar dioxidul de carbon produs dă naștere efectului de seră, deci încălzește clima) nu se gîndește nimeni. Sau se gîndește, dar felul cum funcționează mecanismul convine afacerii. „Biznisu” trebuie să meargă, adunînd cu succes avuția clienților în buzunarul ofertantului. Aceasta e tot ce contează. Nu creșterea reală a avuției mondiale, a bunăstării celor mulți.
Un mecanism prin care se strînge averea mondială încă înainte ca ea să fie produsă e pe cale să fie implementat și în România, în această perioadă. E vorba de cardul care vă oferă bani pe credit. La prima vedere o ofertă generoasă. Iar criza de bani, artificial creată prin inflație, face oferta tentantă. Cum funcționează mecanismul creditării în scop de consum: banca vă acordă o sumă de bani credit, pe card. Să zicem opt milioane. Prin acest gest ea crează acești bani pe care dumneavoastră îi veți cheltui. Pînă aici nimic rău. Cu cît rambursarea creditului se face pe termen mai lung, cu atît suma pe care o plătiți în final, creditul plus dobînzile, este mai mare. La termene ceva mai lungi (și cîți vor putea rambursa într-o lună așa un credit) suma e cel puțin dublă. Adică poate fi 16 milioane, sub forma unui total achitat „cu bucățica”. Problema e că celelalte opt milioane n-au fost create de nimeni de pe piață, deci banca vă pune să strîngeți din banii existenți, ai altora, declanșînd astfel o competiție pentru adunarea banilor de pe piață în buzunarul unui organism care nu face producție reală de bunuri: sistemul bancar. Deci banca vă trimite în lumea reală, în lumea ostilă a prețurilor și producției să strîngeți bani pentru ea. Care sînt efectele: datorită apariției artificiale a banilor oferiți drept credit pentru consum, comercianții pot ridica prețurile, pot provoca inflație. Apoi datorită nevoii de a produce banii respectivi, de a strînge bani pentru achitarea dobînzilor va trebui să vindeți – dumneavoastră clienții – forță de muncă. Dacă e supraofertă de forță de muncă pe piața muncii, atunci putem avea șomaj mai mare și salarii mai mici. Deci, în final, prețurile bunurilor cresc, salariile scad, se produc șomeri, iar banca strînge banii rezultați din munca reală a altora. Vă place perspectiva ? Sistemul descris, cu dobînzi la credite destinate consumului, ar funcționa acceptabil doar dacă creșterea economică reală (la noi de ordinul a vreo 5-10 procente) ar fi mai mare decît ratele dobînzilor și decît inflația – la noi au fost de 18-25 % în diverse perioade. Atunci din producția viitoare s-ar putea plăti toate creditele. Că nu funcționează e evident. State mari ale lumii, ca Argentina, ajunseseră să fie datoare la bănci externe. Au urmat mișcări de stradă și instabilitate socială.
Veți spune că e o poveste. Deunăzi cineva îmi povestea cît de mult s-a bucurat să plece în vacanță cu banii de pe card. Azi e supărat că plătește rate, iar soția îi pleacă în Germania, să lucreze acolo, să aducă bani. Mai riscă cineva să consume de pe card bani mai mult decît are ? Să primească credit astfel ? Nu uitați … dacă o faceți … belșug și bogăție … la anu’!
Lasă un răspuns