Dă-te, bă, jos!

Zilele trecute – oh, de n-ar fi așa în fiecare zi! – în graba de a ajunge la locul stabilit, am luat un taxi. La nici 50 de metri de la pornire, am fost trași pe dreapta, iar un domn polițist s-a apropiat de noi și-a solicitat actele obișnuite, conducătorului auto. Se pare – zic asta pentru că eu chiar n-am fost atentă – că șoferul încălcase o regulă de circulație, respectiv neacordare de prioritate. „Actele la control! – a zis agentul de circulație, după ce și-a spus, de neînțeles, numele. Domnu’ V., știți de ce v-am oprit, nu? – a continuat, pe un ton ironic. De azi te las pieton!”. „Da, domnule polițist, cred că am greșit – a spus taximetristul, lăsați-mă să-mi duc clientul la destinație și mă întorc!”. În tot acest timp, eu stăteam cuminte în mașină, așteptând cu ochii pe ceas, presată de timp, să termine de scris domnul polițist procesul verbal. A revenit la mașina noastră și, pe un ton mizerabil, scuzată să-mi fie impertinența de a crede asta, i-a spus șoferului: „Da’, dă-te bă, jos din mașină, ce, ești boier?”…

În autobuz, cei mai mulți dintre controlorii de bilete sunt, aproape de fiecare dată, ca și domnul polițist de mai sus, foarte vigilenți. „De când mergi tu cu biletul ăsta?”, e întrebată agresiv o domnișoară care în fața mea încercase să-și composteze biletul, fără sorți de izbândă din cauza aparatului nefuncțional. Am simțit nevoia să intervin, eram, ca domnișoara în cauză și ca alte câteva persoane din același mijloc de transport, în aceeași situație. „Știți, nu merge aparatul de compostat!”. Răspunsul a venit ca o palmă peste ochi, din senin. „Păi nu merge, nu vezi că stă?”. Replică urmată de hăhăitul satisfăcut al colegului de breaslă…

La fel de vigilentă ca domnii de mai sus este, zi de zi, și o doamnă din clădirea în care se află și unul dintre locurile mele de muncă. Ușa, fiind de cele mai multe ori închisă la primele ore ale dimineții, sunt nevoită să sun la interfon. În aparat se aude ceva, un foșnet, dar nu înțeleg despre ce-i vorba. După două-trei minute, doamna apare: „Da’ de ce nu răspunzi la interfon când te întreb cine ești și nu te uiți la camera video?”. „|ăă, mă scuzați – zic -, dar n-am auzit decât un fâșâit și nu știu unde este camera”. „Ei, n-ai auzit, cum nu ai auzit? Uite aici, camera!”, răspunde, iar eu îi replic doar atât, ca unei cunoștințe vechi – lucrez de vreo doi ani în clădirea cu pricina, iar doamna e absurd să-mi spună că nu mă știe, deschizându-mi dimineață de dimineață ușa – „Bună dimineața!”.

La magazine, în restaurante, în spitale, în școli, la oficii poștale, în instituții în care te duci să-ți plătești dările la stat ești tratat, zi de zi, la fel, de cel puțin o persoană. Reciproca, desigur, e valabilă, se întâmplă adesea ca unui „funcționar” drăguț să-i răspundă nepoliticos vreun client! Nu-i așa că știți prea bine despre ce vorbesc? Indiferent că e vorba despre taximetriști, polițiști, controlori, recepționere, ospătari, vânzători, medici, profesori, funcționari, simpli cetățeni etc.? Și nu-i așa că vi se face lehamite, atât de lehamite uneori, încât refuzați să mai luați atitudine? Și mie…

Iar din toată povestea asta, ceea ce mă întristează cel mai mult este faptul că printre ei se numără și unii dintre cei mai vehemenți apărători de neam și purtători în cuvinte de dragoste de țară, batjocorindu-și, pe de altă parte, propriii copii prin neghiobia și lipsa de educație de care cei din urmă vor da, la rândul lor dovadă, peste ani.