Refuzul adevărului este o metodă care și-a făcut un loc prea larg în capetele unor oameni politici post-decembriști, uitîndu-se faptul că fiecare individ are în memorie trecutul, care se compară în mod inevitabil cu prezentul. Iar prezentul arată jalnic în comparație cu acel trecut, care așa cum a fost, tot a fost mai bun ca prezentul, din punct de vedere economic. Nu e vorba de o „nostalgie” a trecutului politic, ci de cel economic. Cine se ocupă de administrarea unei țări (căci asta-i menirea unui guvern) trebuie să se ocupe și de trecut. Cum ar putea un pensionar, de pildă, să-și anuleze din memorie (ca la un calculator) faptul că în 1990, cu o pensie de 2500 lei, își plătea întreținerea la bloc (pe timp de iarnă) cu o sută de lei, un ou cu 50 de bani, un kilogram de carne cu 27 de lei, unul de pește cu 13 lei, iar o pîine cu 5 lei?
Astăzi, însă, aceeași pensie a ajuns la 2.500.000 lei, în schimb omul plătește întreținere peste 1,5 milioane de lei, oul cu 4.800 lei, carnea cu 100.000 lei, peștele cu 45.000 lei, iar pîinea cu 11.000 de lei. S-ar putea uita așa ceva? Nu cred! E prea mare discrepanța. Costurile sînt prea mari față de niște pensii subumane și înjositoare. Salariații care au cam același venit trăiesc o soartă și mai tristă, dacă mai au și cîțiva copii de întreținut. Și toate astea numai din cauza discrepanței prea mari dintre venituri și prețurile rebele. Prețuri care nu ni le-a impus nimeni din UE (deși așa se spune), ci au fost acceptate fără a se negocia cu UE. Ori, în mod normal, trebuiau negociate (cum au făcut Spania și Portugalia) ca să intre în vigoare abia după zece ani de la admiterea în UE, respectiv în 2017, dacă vom intra în 2007, pentru că și nivelul veniturilor ar fi fost altul față de cel actual. Însă guvernul PSD a vrut să fie mai catolic decît Papa.
Ivit pe fondul de nemulțumiri în urma guvernării CDR, PSD-ul rămîne un fenomen ambiguu, deoarece stricîndu-și fațada firmei, de social-democrat, a abandonat latura socială, alunecînd spre un capitalism rapace. Recurgînd și la falsa opinie că „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, a schimbat macazul spre o democrație ciuntită. În repetate rînduri au fost schițate viziuni în bombon-roz pentru popor, dar nu s-a materializat nici una. Toate au fost apă de ploaie. De ce?… Pentru că ideea de progres nu-și are rădăcinile în gargariseli electorale și can-can-uri politice, ci în știință și tehnică, domenii considerate niște cenușărese, după „atenția” ce li s-a acordat, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă venite din aceste sectoare.
Agresiunea față de memoria poporului nu constituie doar o simplă reacție teoretică, ci mai curînd o atitudine politică plină de consecințe care conduc tot la concluzia că democrația noastră este ciuntită. Ciuntită de vîrcolacii Puterii, pentru care trecutul este considerat o pată neagră pe panoplia istoriei noastre, în care nu se mai găsește nimic bun. Aici au căzut în marele păcat toți politicienii post-decembriști, care au trecut din tabăra lui Ivan, în tabăra Sfîntului Dolar. Au aplicat aceeași metodă de demolare a tot ce-a fost bun ca și ocupanții sovietici (și acoliții lor) după 23 august 1944, cînd a fost înlocuit tot tezaurul nostru cultural și științific, cu cel al învingătorului. Ba, după ’89, în unele domenii s-a întîmplat chiar și mai rău. Prin concepții și metode nihiliste. După scenariul și regia celor interesați s-a distrus o agricultură destul de apropiată de cea occidentală, pe motiv că era după modelul ălora care-au adus kazaciocul. Deși prost plătiți, țăranii erau mult mai înstăriți ca acum, cînd nu au nici gaz de pus în lampă, cu toate că au pămînt, dar nu au cu ce-l lucra. Putea fi schimbat doar sistemul de retribuire și am fi avut o agricultură comparativă pe piața europeană.
Industria a avut aceeași soartă ca și surata ei, fiind considerată un „morman de fiare vechi”. Se uită, însă, că aceste „fiare vechi” au produs bunuri care erau exportate în aproape 150 de țări. Cînd se va mai realiza o asemenea performanță? Și cu ce? Greu de răspuns. Aproape imposibil. Mai lipsește un popă să binecuvînteze „nobila” acțiune a guvernanților, că tot se obișnuiește.
Oare ce se ascunde, de fapt, sub acțiunile celor care-și zic astăzi social-democrați? Că afară de lupta acerbă pentru a domni (cel puțin) încă un mandat, în scopul de a-și dubla „agoniseala” (dubioasă), fiindcă tot e garantată de noua Constituție, nu se întrezărește nimic la orizont. Doar spectacole de operetă în care rolul de primadonă îl deține Adrian Năstase.
Noroc că nu-și aruncă prea mulți privirea indiscretă în budoarul Puterii. Cine știe ce-o mai vedea?!
Încă o dovadă de democrație ciuntită mai este și lipsa de transparență cu care sînt întrebuințați banii contribuabililor pentru cheltuielile Parlamentului, prin deplasări externe nejustificate, birotică excesivă, mașini de lux, telefoane mobile ultraperformante, cazare, personal administrativ etc, fiindcă nu sînt secrete de stat. Independența parlamentară nu poate fi concepută în afara masei de contribuabili, căci pe banii lor huzuresc (și dorm), de ani de zile, parlamentarii noștri, dintre care unii ar trebui să se ascundă în pămînt de rușine, dar n-o fac fiindcă nu au așa ceva. (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns