Intrarea în mileniul III este simptomatică pentru români și pentru România. Alegerile din 2000 au fost așteptate ca pe o soluție vindecătoare pentru toate rănile, mai vechi și mai noi. Însă trebuie să recunoaștem că această speranță a dovedit multă naivitate și o mare capacitate de iluzionare, care după trei ani de guvernare ne-a lăsat un gust amar și ne-a adus multă decepție. Singura soluție este de a privi situația din țară în mod realist, renunțînd la imagini amăgitoare întreținute de un fond mintal păgubitor pentru toți.
Fără o privire rece, exigentă, orice pas politic este pîndit de eroare. În România de astăzi se face, oare, o politică în interesul societății și al națiunii române? Intrați în al 15-lea an post-decembrist, care poate fi și ceasul al 12-lea, se poate răspunde fără exagerare că nu! Societatea decade pe zi ce trece, ajungînd sub standardele de viață ale fostului regim comunist. Națiunea română este desconsiderată și ea, iar tradițiile și simbolurile ei naționale sînt supuse unor demolări sistematice. Un exemplu concludent îl constituie recenta expulzare a românilor din Marea Britanie, dar și sistarea vizelor pentru mulți români care trebuiau să plece acolo, concomitent cu celebrarea intrării noastre oficiale în NATO.
Politicienii români apăruți după decembrie ’89 lucrează pe două planuri: au un discurs pentru societate și națiune, discurs amăgitor și mincinos, și un alt discurs cu factorii externi interesați de România. Guvernul PSD este, și el, angajat în acest joc dublu, declarînd una alegătorilor proprii și populației și alta în mod curent, cînd epurările politice se țin lanț.
Cel de-al doilea discurs al acelorași politicieni români poate fi numit, la prima vedere, un discurs al integrării europene, acum că mirajul integrării atlantice s-a înfăptuit. Intrebarea este dacă în 2007 românii vor mai avea ce integra într-o lume europeană modernă. Europa, în înfățișarea ei comunitară actuală, în mod sigur că n-ar vrea să integreze o țară și un popor sărăcite și degradate din punct de vedere social, cultural și profesional. Europa nu are nevoie de instituții publice care tolerează și încurajează corupția și cîștigul necuvenit. Europa nu are nevoie de un stat incapabil să se guverneze eficient. Retorica extrem de extinsă a politicienilor noștri dedicați integrării este discutabilă atîta timp cît toate concesiile făcute pînă astăzi de UE n-au dus decît la amînări sine die.
Politicienii post-decembriști sînt, de altfel, cei care au adus România la sapă de lemn, sub toate aspectele, punînd în pericol existența noastră chiar ca stat național! Parlamentul din 1991 a votat o Constituție prin care se stabilea o singură limbă oficialâ, cea română. Dar guvernele care s-au succedat și legile lor permisive au măcinat realitatea unui astfel de enunț, iar Guvernul Năstase, prin referendumul care l-a organizat, a modificat Constituția pentru a permite ca limba maghiară să devină a doua limbă oficială. De fapt, oricine a voit ceva din România, a avut. De asemenea, s-a ascuns și faptul că Revoluția, sau ce-o fi fost în decembrie ’89, a avut o puternică componentă anti-statală. Evenimentele de la Timișoara, cele de la Harghita și Covasna, ca și alte mărturii publice, indică incontestabil un proiect de desprindere a Transilvaniei de România. Faptul că sensul acestor evenimente a fost ascuns opiniei publice și sînt ascunse și astăzi dezvăluie o acțiune politică conjugată care, prin tăcere, miroase a complicitate. Guvernanții din precedenta legislatură, ca și cei de astăzi, uită să ne spună că guvernul provizoriu instalat în decembrie ’89 a tolerat alungarea românilor din județele Harghita, Covasna și Mureș, că separarea școlilor și segregarea școlarilor și a profesorilor români în 1990 au avut o semnificație care este, și astăzi, în discuție, pentru a reface harta fostei Regiuni Autonome Maghiare din anii 1952-1968.
Nu e o întîmplare că în prima sa declarație cu privire la cele petrecute în 15 martie 1990 la Tg.Mureș, președintele provizoriu, Ion Iliescu, i-a acuzat pe români, fiind obligat apoi de cruda realitate să-și revizuiască declarația. Liderii de maximă audiență din acel decembrie însîngerat al lui 1989 au codus și conduc încă România către un deznodămînt dramatic, și e greu de crezut că butada marelui om politic interbelic P.P. Carp își va găsi și în 2004 o confirmare: „România are prea mult noroc pentru ca să mai aibă nevoie și de oameni politici”.
Dacă proiectele și programele care au început să fie aplicate după decembrie ’89 s-au izbit de unele obstacole, aceste împotriviri au apărut dintr-o rezistență instinctivă a sentimentului național, nicidecum dintr-o politică a elitelor românești conducătoare.
Ambiguitățile Guvernului Năstase în problema aplicării legitimației de maghiar în România țin mai curînd de complicitate. A cere unui guvern să țină seama de vocea istoriei și de drepturile românești în propria ta țară, pentru care și-au vărsat sîngele atîția strămoși ai noștri, rămîne în politică un lucru destul de firesc, deoarece există totuși mize ale interesului național peste care nu se poate trece. (Aurel BERARU)
Lasă un răspuns