De gustibus

Compromisul în artă

* Kitsch-ul – un deliciu ieftin și amatorismul în pictura religioasă

Una dintre problemele care mă preocupă în legătură cu ideea de noutate, frecvent prezentă astăzi în pictura religioasă – este încercarea găsirii unor drumuri ieșite de sub reflexia trecutului și care neglijează factorul „tradiție”, îndreptîndu-se către o „originalitate” contestatară ce are în vedere forma și învelișul, mai mult decît fondul.
Experiența mea în studiul picturii monumentale, dobîndită pe parcursul unor ani petrecuți pe șantierele de pictură bisericească alături de pictorul Dumitru Irimescu este, într-o anumită măsură, polarizatoare de sensuri complexe, racorsate la gîndirea estetică. Din orice optică ar fi examinată viața unui artist, profilul său propriu, este neîndoielnic inserat în zona superioară a creațiilor sale, care au în ele chintesența tuturor trăirilor fizice și emoționale.
Un șir neîntrerupt de întîmplări nefericite l-a însoțit toată viața pe pictorul Dumitru Irimescu. Ele au avut un impact deplin asupra evaluărilor diverse și critice care s-au repercutat spre creația sa. Astăzi, cînd compromisul în artă devine un spectru sinistru, cînd omul este încătușat într-un univers plin de mașini create de el însuși, un peisaj ultratehnicizat , antrenează în viața lui profunde mutații. Arta începe să nu mai fie un vehicul al ideilor sensibile, excluzînd tot mai mult inspirația directă de la izvoarele creației sacre și integrînd omul în peisajul creat de mîna sa. Faptul pune în discuție însăși existența artei și naște întrebarea dacă exacerbarea artei profane nu duce, în final, la depășirea umanului, plăsmuind un univers opus ființei și complementar spiritului.
Aceasta a fost teama pictorului Dumitru Irimescu și, din acest motiv el s-a dedicat picturii monumentale religioase, domeniu în care rigoarea este exhaustivă, iar exhibiționismul – precar. Nu e ușor a se vorbi despre acest artist nefericit. Acum, după ce a dispărut, memoria se declară a fi neputincioasă pentru a dezvălui cît de mult îl subordona pe el arta, singura pasiune căreia i -a fost devotat și singurul anturaj în interiorul căruia comunicarea avea auspiciile unui limbaj propriu, liric, nostalgic și confidențial. Treisprezece ani de detenție în diabolicele pușcării comuniste i-au răpit aspirațiile și au slăbit foarte mult puterea sa fizică. Acești ani puteau fi pentru el cei mai rodnici, dar au fost treisprezece ani triști, de suferințe nesfîrșite și îngenunchiere în fața avîntului înfierbîntat al unui activist de partid care l-a aruncat în temniță pentru singurul motiv că nu i s-a ploconit. Oricît de grele au fost supliciile ocnei, mai negri au fost norii anilor care au urmat după eliberare; oricît de crîncen i-au fost roase gleznele de fierul lanțurilor, mai mult i-au brăzdat obrazul șiroaiele lacrimilor revărsate în libertate. In anul 1965, după schimbarea unui dictator cu un altul, Dumitru Irimescu s-a întors din temnița neagră, acasă, la Piatra Neamț. Din acel moment a hotărît să părăsească șevaletul, pe care comuniștii îl voiau „altar” al osanalelor pentru stăpînii vremii, „dveră” pe care să se aștearnă, în culori, macarale, brigadieri, baraje, uzine sau batoze duduind în lanuri de grîu – de acum se va încredința pînă la sfîrșit picturii bisericești. Dar nu peste mult timp drumul calvarului acestui artist își va deschide iar zăgazurile către lungul suiș al osîndirii martirice. In decurs de doi ani de la eliberarea din penitenciar fiica și soția lui s-au stins, artistul rămînînd încă odată, dar pentru totdeauna, singur-singurel cu penelul său sub bolțile reci ale bisericilor spre a se împlini destinul unui om ce avea să stea, de acum, zile și nopți, cu fața la perete, în curentul, mucegaiul, umbra și frigul dintre ziduri. Un timp i-au fost încredințați – pentru practică pe șantierele de pictură bisericească, elevi stagiari, între care am fost privilegiat să mă aflu. Acum, cînd el nu mai este, înțeleg mai bine de ce e absolută nevoie ca cei care urmează a împodobi bisericile cu veștmîntul frumos, croit din culoare vie și din iubire, să fi avut un profesor, iar nu să se apuce de capul lor a tămînji zidurile. (Va urma).
Aurel V. Zgheran
nalit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!