De prin zodii adunate

Foamea de lup a peștelui cel mare…

Calistrat COSTIN

Sîntem în plină zodie a „peștilor”, că așa scrie la astrologie”. „Peștele” e semnul celui ce s-a jertfit pentru mîntuirea și primirea noastră în împărăția cerurilor (nativii de alte credințe, aidoma providențiale, își vor fi avînd și ei „peștele” lor astral întru fireasca izbăvire!). Dar nu vom amesteca lucrurile sfinte în salata și fierturile de vorbe ale zodiacului nostru „în doi peri”! Zodie-n care se-aude musca, în „pești” poți trage cu pușca, cu ochiul, cu flit, la fit, la sorți, pe veresie, mîța de coadă, sufletul, la aghioase, la măsea, oricum și ori-cu-ce, și cu urechea, poftim, poți trage să mori, că nici țipenie de limbă nu scoate o silabă, s-o pici cu ceară, da, în epoca „peștilor” discreția e cvasi-totală, suflarea, cîtă e, tace și face (tace chitic și face… nimic)! Ei bine, în „infernul zodiacului” se comunică pe muțește, că de vorbe sîntem sătui… Acuma, cîte-o vorbă pe șleau descarcă „bateria”, că fără aer, la urma-urmei, peștele însuși n-o duce mult!
S-auzi și să nu crezi: peștii sînt „afoni”, dar excelent dotați pentru muzică, zodie cu cîntec, că-i „dublă”, chiar „duplicitară”, un cal-de-mare urcă, un calcan coboară, baltă să fie! Cînd baltă nu-i, oricît de sălcie (sau măcar o cadă pentru datul din coadă), boiștenii își iau branhiile în cap și se duc pe apa sîmbetei; cînd și „apa sîmbetei e pe sponci” („sponcile” fiind specialitatea bazinului hidrografic-electoral carpato-dunărean!), membrii acestei zodii în care se tace mîlc, se zbat ca peștele pe uscat, intrînd de voie-de nevoie în matca unei îndelungi evoluții pînă la ființa superior organizată care este, din unghi piscicologic, broasca! Și-uite-așa, treaptă cu treaptă, se ajunge la „peștele” cel mai perfecționat din întreaga natură – am numit „peștele-om”, peștele-peștilor, dihania cea mai răpitoare din apele dulci-sărate ale universului, bestia (trestia!) gînditoare, alintată liric: „rechinul”, divinul hoț de mare…
Semn feminin, „peștii” se consideră a fi infernul zodiacului; deși fosforescenți, culmea, ei o duc prost și cu dinții și cu capul (organ care le căpiază primul). Curtezani solitari, „bărbații-pești” au ca parte tare a trudelor lor „sexul slab” (hm, partea slabă le e „sexul tare”:, ce-ar trebui să fie „tare”, aici e buba…). Creaturi himerice, idealiști greu tratabili, n-ai zice că nativilor acestora le-ar prii dependența, aservirea, absoluta cumințenie: „noi, peștii, nu credem în răscoale, revoluții, războaie, oricît ar fi acestea de sfinte, calde, reci sau vamale, toate astea-s apă chioară și rasoale, stimați politicieni, regi, președinți, țari, miniștri sau parlamentari, băgați la cap: e arhisuficient să fim robi unii-altora și-am rezolvat dintr-un foc divin chestiunea frontierelor și-a pietrei filozofale! Ca să vezi!
în fine, nimeni nu-i perfect: Mînă spartă, deștept ca oaia cînd se tunde, în afaceri, „peștele” e bine să-și aleagă acele domenii de afirmare în care mintea (acest flecușteț dumnezeesc!) se suplinește bine-mersi cu dramul de noroc porcesc! Și încă ceva: date fiind condițiile de mediu vital (jilăveală, igrasie) simbolul zodiei o duce tot într-o văicăreală și ipohondrie, suferind de inimă, plămîni, stomac, mațe, picioare, cap și alte organe care mai de care mai necesare, numai pește să nu fii, ori… să fii, da, dar pește zburător, să-ți iei cîmpii pe pustii cu lăutarii după tine trălălăindu-ți „a putrezit rînza din vii” (de-atîtea utopii parlamentare, regale, prezidențiale, imperiale, populare, comunale…). Și… și încă: Dacă peștele ăl mare-l înghite pe cel mic, oropsitul, nepricopsitul, micul, la rîndu-i ăsta pe cine, ce și cum înghite, să nu deie în inaniție, că nu de alta, e nevoie de el ca să aibă ăl mare ce crăpa, spre a evita astfel o catastrofă ecologică?! Răspunsul a venit, evident, de la peștele-peștilor: „Cel mic, iubiți somotei,înghite-n sec; modest, cumpătat și sfios cum e, mititelul de el se mulțumește cu orice; și nu vă faceți griji, oceanul planetar e darnic, natura-i un bineaprovizionat heleșteu scornit fără cusur de prietenul meu Bunul Dumnezeu; cei mici, e de bun simț să fie vegetarieni, așa că noi, peștele cel mare, îl creștem și-l îngrășăm generoși pe ăla micul cu ierburi și alte musculițe acvatice pentru a noastră firească dăinuire, nefăcînd prin aceasta decît să îndeplinim pe baze eminamente democratice, al fericirii tuturora de-a pururea tipic; am zis, și nu mai vreau s-aud nimic, vreau să înghit pe careva, că mi-e o foame de lup…”.ori, că nici țipenie de limbă nu scoate o si

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!