Defăimarea ziariștilor

Constantin CĂLIN

Mulți cred că ziariștii defaimă. Dar la faptul că și ei sînt defăimați nu se gîndește aproape nimeni. Nu văd nicăieri discutîndu-se despre asta. Toți cei vizați în articole se mobilizează împotriva lor. Inși care n-au făcut niciodată efortul să pună pe hîrtie o frază corectă le dau lecții de cum trebuie scris. Inși ce stau rău cu morala le predică deontologia. Inși care măsluiesc coloane întregi de cifre le reproșează pînă și ultima zecimală sau virgulă greșită. Ș.a.m.d.
Cert, lumea noastră nu-i indulgentă cu ziariștii: dovadă sînt ofensele și insultele ce li se aduc, mult mai multe decît laudele. Cînd e detestat, ziaristul e un „scribălău”, un „lătrău”, un „clămpău”, un „Gică Contra”, un „Caracudi”, un „neica-nimeni”, „Mucea-Flaimucea”,”Gîgă”, „vagabond”, „golan”, „fomist”, „slugă”, „trepăduș”, „pușlama”, „păduche”, „urechist”, „mercenar”, „lingău”, „pupincurist”, „javră”, „jigodie”,”lichea”, „hienă”, „șacal”, „năpîrcă”, „canalie”, „imbecil” etc. Scrie la o „fițuică”, o „foaie a vitelor de pripas”, „un ziăruț”, o „cocină”; de fapt, nu scrie ci „mîzgălește/zgîrie hîrtia”, compune „ocări stilizate”, „porcării”, „insanități”, „își varsă veninul / dejecțiile”, „își lasă / amestecă balele” etc. Femeia ziarist nu scapă nici ea de injurii: e „țoapă”, „rea de muscă”, „fandosită”, „proastă”, „cretină”, „zuză”, „năpîrstoacă” sau „paparudă”, „pațachină”,”matracucă”, „șleampătă”, „pirandă” (dacă e brună), „spălăcită” (dacă e blondă), pe scurt – avînd în vedere sexul – „ziarizdă”!
La noi, ca și acum un veac și ceva, ziaristul încă e văzut ca simplu „băiat de alergătură”, un știrist nenorocit, un neisprăvit în materie de studii sau un ins lipsit de demnitate, gen Karkaleki. Tot famelicul, arivistul, lacomul, diliul, impertinentul, băgăciosul, zvonistul, insul fără scrupule („n-are mamă, n-are tată”) e – se afirmă cu dispreț – ziarist. Toată „fîța” e ziaristă. Prea mulți ziariști! Unii i-ar vrea terminați și chiar nu uită să le amintească (așa cum a făcut-o un fost ministru) că „viața e scurtă”. Pentru că asta nu se poate, li se arată la intervale sperietoarea numită „Cod penal”, sînt hărțuiți cu amenzi și „drepturi la replică”, li se scot ochii cu proprii lor șantajiști și escroci. Cînd în urmă cu cîțiva ani un ziarist a fost condamnat pentru luare de mită, iar un altul pentru calomnie, faptul le-a dat apă la moară celor ce îi contestă și-i denigrează. Bucurie exagerată! Robert de Jouvenel, autorul unui celebru manual de jurnalism, recunoștea: „Domnesc în presă – cine ar tăgădui-o? – anumite moravuri groaznice, care sînt moravurile unei întregi epoci. Gîndiți-vă, care ar fi moravurile acestei epoci (el se referea la epoca interbelică – n.m.), dacă n-ar exista presa”. înaintea profesorului francez, o constatare asemănătoare făcuse și Tudor Arghezi: „Cu drept cuvînt s-a vorbit la capitolul moravurilor noastre de corupția presei, de influența ei dizolvantă și orice om cu minte s-a gîndit ce cîrmă trebuie dată acestui vehicul de idei juste și mai ales de erori. Dar presa oglindește viața politică a țării și, așa cum a fost, e opera oamenilor politici. Tonul ei de polemică de multe ori dezgustătoare, în primul rînd pentru ziaristul silit să-l întrebuințeze, reproducea diapazonul ridicat al adversarilor, care nu mai știu ce arme le mai trebuiesc ca să lovească. Și la presa dintre partide și oameni politici s-a adăogat, inevitabil, mult-puțina presă care i-a ironizat sau i-a terfelit pe toți”.
Indiscutabil, și azi presa arată cum arată ziariștii care o fac, dar și cum arată societatea în întregul ei, în primul rînd pătura politicienilor. Avem o mare varietate de tipuri: de la „suflete tari”,”inimi fierbinți” și „caractere puternice” (puține) pînă la isterici, fanatici (tîmpiții sînt undeva la mijloc), înnegritori în cerneală sau (dimpotrivă) spălători de rufe murdare și de cadavre, vidanjori, mîncători de mizerii. Nu o dată, se întîlnesc în paginile aceleiași publicații. Lucrul n-ar trebui nici să ne mire, nici să ne indigneze. La urma-urmelor, nu aceeași e situația și în cele mai multe dintre familiile românești actuale? învrăjbiți politic, despărțiți prin educație, interese și gusturi, ziariștii (circa 30 000, „dulăi” și „căței” de presă) sînt, în ciuda păcatelor ce li se impută ori pe care și-le dau singuri în vileag, un corp profesional necesar. Gîndiți-vă, – ca să reiau vorba lui Jouvenel – cum s-ar comporta cei din fruntea țării (județelor, orașelor, comunelor), dacă ei n-ar exista. Pînă unde ar împinge minciuna, sfidarea și nesimțirea. Așa că, oricît de grave ar fi greșelile ziariștilor, ele sînt totuși, prin comparație, mai mici decît ale acelora care se agită că – vai! – „presa derutează”., „urechist”, „mercenar”, „lingău”, „pupincurist”, „javră”, „jigodie”,”lichea”, „hienă”, „șacal”, „năpîrc

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!