Despre gustul tăcerii

Constantin CĂLIN

Era după-amiază: în cercul de intelectuali în care nimerisem se discuta liber, haotic, despre „cuvîntul Domnului” și „cuvîntul omului”. Tema comportă numeroase disocieri. întors acasă, am reluat-o de unul singur, încercînd să-mi sistematizez propriul punct de vedere. A rezultat însemnarea de mai jos, care, la rîndul ei, ar putea stimula discuții. Puternic, teribil, „cuvîntul Domnului” – Cuvîntul cu majusculă – a creat – conform Genezei – Universul, a întemeiat, a înființat, a zidit, a relevat cele ce erau și, poate, a inspirat numele lor. în timp ce el a fost creator, „cuvîntul omului” e (sau ar trebui să fie) explorator. Așadar, făcut nu pentru a crea ceva din nimic, ci pentru a cunoaște. Un fel de instrument, de cheie mai mult sau mai puțin potrivită pentru ceea ce căutăm. Ce s-a întîmplat mai departe? Civilizația a înmulțit mereu cuvintele, care, în imensa lor majoritate, desemnează lucruri. Ce facem aproape toată ziua? Discutăm despre lucruri, despre o lume reificată, captiva lor. Simbol al neînțelegerilor, biblicul Turn Babel e azi o eșarfă lingvistică multicoloră, care înfășoară globul pe toate paralelele și meridianele. âl sufocă. Pentru ca să te descurci, aci și aiurea, trebuie să fii poliglot. De voie-de nevoie, omul modern a devenit un om-dicționar. Traduce, – e tradus. înaintașii noștri trăiau cu sentimentul „neajungerii limbii”, noi trăim cu sentimentul superfetației acesteia. Avem prea multe cuvinte: grămezi, munți de cuvinte! Inflația e, însă, și în acest domeniu, semnul crizei, nu al prosperității; al degradării, nu al reabilitării; ea ne plasează în incertitudine, ne derutează. Vorbim mult, pletoric, trăncănim (inclusiv pe paginile scrise), cu toate astea spunem puțin, iar ceea ce spunem e, nu o dată, imprecis, superfluu, derizoriu. Comunicarea (care, la origine, însemna împărtășire) ni-i subminată nu numai de excese, incoerențe și aproximații, ci și, mai ales, de ambiguități și echivocuri. Uzajul acestora ne-a deformat receptivitatea. Sîntem atenți mai degrabă la aluzii, insinuări, sensuri figurate, decît la sensurile de bază. Ne oprim la coajă și ocolim miezul. E posibilă o ieșire din babilonia actuală? Cred că da. Cum? în nici un caz prin stimularea flecărelii (obositoare, jenantă, inutilă), ci printr-o educație pentru economia versală. Prin redobîndirea gustului tăcerii: să tăcem mai mult, ca să gîndim mai mult!

Cei de odinioară sînt mai atașanți decît cei noi, îmi dau mai multe sugestii. Astfel anumite pagini din istoriile lui Miron Costin sau din corespondența lui Flaubert ori din memoriile lui Lovinescu etc. trezesc în mine, aproape întotdeauna, serii de reflexii și analogii. Cei amintiți știu să evoce frămîntările omului care e și scriitor: pentru adevăr, pentru frumusețe, pentru păstrarea iluziilor. ânălțările și căderile, luptele dintre îndoială și datorie, abisurile din trecut, deșertăciunile de învins, vanitățile de risipit. Acest gen de frămîntări pare să lipsească la cei de azi, și nu înțeleg de ce. Nu mai există, oare, deznădejdi în munca literară, drame de atelier, umiliri ale voinței de a fi exact și expresiv, erori? Sau, poate, expunerea lor nu mai interesează. Iată o problemă la care nu am răspuns!

Recent am avut ocazia să mă întreb din nou de ce nu pot face popii critică literară. Prima dată, această întrebare mi-am pus-o la o festivitate, desfășurată cu ani în urmă, la care un popă a vorbit despre Alecsandri. Aparent sigură, alocuțiunea sa denota o flagrantă lipsă de axiologie. Popa vorbea umflat, apologetic; spunea banalități cu solemnitate; prezenta un conspect drept reflecție personală. De data asta, popa care mi-a înnoit întrebarea s-a pronunțat nu despre un clasic, ci despre un autor contemporan. Cuvîntul său a fost alăturea cu „obiectul”, orice altceva decît critică. De ce, oare? Acum cred că pot să explic acest fel de eșecuri. Atitudinea popilor față de texte e fundamental diferită de cea a comentatorilor literari. Se încred în ele necondiționat, le respectă indiferent de natura lor, superstițios. Popii sînt obișnuiți, apoi, cu limbajul evlaviei; or, critica literară exclude acest limbaj. Discursul lor e, de cele mai multe ori, măritor, elogios, de panegiric; pînă și defectele sînt mascate prin emfază. Cronica ar deveni, în asemenea situații, sfeștanie. Uneori, ce-i drept foarte rar, popii pot fi și severi, dar nu din rațiuni estetice, ci morale: mă gîndesc la Alexandru Grama, denigratorul lui Eminescu. La noi, singurul dintre ei care s-a afirmat onorabil în critică a fost Gala Galaction, un scriitor. Totuși și el s-a simțit mai bine „Printre tomuri brăcuite”, decît printre cărțile zilei. Ce s-a întîmpla

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!