Despre romantismul noii generații

M-am întrebat adesea dacă mai există romantism la noi, exponenții unei generații de tranziție, o generație rebelă care încearcă să întoarcă lumea în sensul ei firesc de mers. Am căutat de multe ori să descopăr valorile morale a celor care susțin că au fost cu adevărat romantici, însă totul m-a adus în fața unei imense ambiguități teatrale. Ce a însemnat romantismul în trecut? Cele mai spontane răspunsuri sînt: muzică, poezie și sentimentalism. Veteranii acestor trăiri ne vor acuza în mod cert pe noi, tinerii acestor timpuri, că ne-am pierdut sau poate că nici nu am avut acea doză de romantism care, după părerea lor, ar fi menținut această generație într-o altă dimensiune. Pentru cei mai în vîrstă, adolescenții sînt doar „niște suflete rătăcite”, despre care întotdeauna vor avea ceva de comentat. Dar vorba lor: „Pe vremea mea…”. Într-adevăr, pe vremea lor era cu totul altceva.

Romantismul văzut prin ochii noștri nu mai are aceleași limite ca în trecut. În mod sigur sîntem o generație „mai trăsnită”, poate mai nonconformistă ca alte generații, dar dincolo de aceste aparențe, sîntem tot oameni, nonconformiști, dar romantici.

Poate problema noastră este că sîntem introvertiți. Toți suferim aceleași transformări, avem aceleași simțiri, dar nu vom recunoaște niciodată ceea ce ni se întîmplă cu adevărat. Și aceasta nu este o supoziție, ci o certitudine. Mi se pare la un moment dat că cei aparent mai indiferenți dintre noi sînt într-o măsură direct proporțională cu această indiferență și sentimentaliști sau poate, mai corect spus, romantici; pentru că dincolo de aceste măști de suprafață am întîlnit îndrăgostiți care scriu poezii sau, metaforic vorbind, crează romantismul. Dincolo de manele, hip-hop sau house se mai păstrează încă o rază a frumosului, care poate printr-un mic compromis va ieși la un moment dat la iveală. (Roxana POPA)