Despre sărbătoarea Sfintelor Paști

Paștile, sau sărbătoarea anuală a Învierii Domnului, este cea mai de importantă dintre sărbătorile creștine. Din punct de vedere calendaristic, sărbătoarea Paștilor guvernează întocmirea întregului ciclu de sărbători al anului bisericesc. De data ei este legată succesiunea și denumirea duminicilor și a săptămînilor de peste an. La început, duminica era sărbătoarea săptămînală a creștinilor numai ca zi de cult (de adunare și rugăciune pentru comemorarea Învierii) fără întreruperea ocupațiilor zilnice. Cu timpul însă, ea a devenit treptat și ziua săptămînală de odihnă a creștinilor, iar împăratul Constantin cel Mare a consfințit-o și prin lege de stat ca zi de repaus săptămînal pentru întreg imperiul, la 3 martie 321. În această perioadă se suspendau exercițiile militare, activitatea tribunalelor și a oricăror instanțe de judecată, precum și lucrul neguțătorilor și al meseriașilor, muncile agricole etc. Vechii creștini se fereau de petrecerile, jocurile și luptele din circuri și arene, de spectacolele profane din teatre obișnuite lumii păgîne, pe care le combat cu atîta înverșunare unii dintre Sfinții Părinți. În schimb, duminica creștinilor se îndeletniceau cu acte de pietate și milostenie și cu tot ce se putea contribui la înălțarea sufletului și a conștiinței creștine.

Originea cuvîntului Paște

Cuvîntul Paște (de obicei sub formă plurală) e de origine evreiască (de la cuvîntul Pesah – trecere, moștenit de evrei de la egipteni, dar provenit în limba română prin forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paște (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală în aminitirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară. După unii, atît termenul de Paște, cît și sărbătoarea iudaică respectivă ar fi de origine egipteană; în limba egipteană paseh – trecere. În epoca robiei egiptene a evreilor se sărbătorea în valea Nilului ziua echinocțiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală, ca zi a biruinței luminii asupra întunericului. Evreii au păstrat-o, dîndu-i însă un sens național și religios. Termenul ebraic de Paște a trecut deci în vocabularul creștin pentru că evenimentele istorice care sînt comemorate în sărbătoarea creștină, adică patimile, moartea și învierea Domnului, au coincis cu Paștile evreilor din anul 33. Însă este de la sine înțeles că obiectul sau motivul Paștilor creștine este cu totul altul decît al Paștilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind altă legătură decît una de nume și de coincidență cronologică.

Ce este Paștele creștin?

Paștele este și cea mai veche sărbătoare creștină. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămînală a creștinilor, Paștele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică (secolul I d. Hr.) Fiind legat , prin data lui, de Paștile evreiești, între Paștile evreiești și cele creștine s-a făcut ușor o apropiere la primii creștini, recrutați dintre evrei. În chip firesc, respectul și pietatea acestora față de vechea sărbătoare strămoșească a trecut, pe nesimțite, asupra sărbătorii celei noi, creștine, care amintea de patimile, de moartea și de învierea Domnului pentru mîntuirea noastră. De aceea, Sfîntul Apostol Pavel raportează Paștile evreiești la Hristos și îndeamnă pe creștini la sărbătorirea lor într-un nou spirit: „Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertifit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului”.

Se pare că numirea de Paște a fost aplicată de primii creștini la începutul comemorării anuale a Cinei celei de taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisa sau în Joia dinaintea Dumincii Învierii și consta dintr-o masă rituală, care imita Cina și era însoțită de serviciul Sfintei Euharistii. La primii creștini, recrutați dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreiești din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta ea singură denumirea de „Paște” în sensul propriu al cuvîntului. Și precum la evrei această numire s-a aplicat mai tîrziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ținea șapte zile (14 Nisan – 21 Nisan seara), tot așa la creștini ea a trecut la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morții și a învierii Domnului.

De ce au preluat creștinii denumirea evreiască de Paște?

Numirea evreiască (egipteană) de Paște a fost dată de creștini comemorării anuale a celor trei evenimente deosebite din viața Mîntuitorului Iisus Hristos (Cina, Patimile, Învierea) pentru următoarele motive: ele au avut toate loc în preajma vechiului Paște evreiesc; Cina a ținut oarecum locul mesei pascale și celebrarea ei înlocuia la creștini pe aceea a mesei pascale, ea devenind pentru ei un nou „Paște”; Mielul care era jertfit și mîncat la masa pascală a evreilor, era considerat ca imaginea sau preînchipuirea Mîntuitorului, Care s-a jertfit ca un miel pentru răscumpărarea păcatelor noastre. În sensul acesta din urmă e întrebuințat, de exemplu, cuvîntul Paște în scrierile Sfîntului Apostol Pavel din Sfînta Scriptură.

Diferențele privind data și modul sărbătoririi Paștilor

Creștinii din părțile Siriei și ale Asiei Mici, întemeindu-se pe o tradiție moștenită – după ei – de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, aveau în vedere ziua anuală sau lunară și serbau întîi moartea Domnului (Paștile Crucii) la 14 Nisan, apoi Învierea (Paștile Învierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămînală în care ar fi căzut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau Quartodecimani, fiindcă serbau Paștile la 14 Nisan, adică o dată cu iudeii. Ei socoteau ziua morții Domnului nu ca zi de întristare, ci ca zi de mîntuire, deci de bucurie.

Alți iudaizanți mai moderați, serbau Paștile duminica, dar legau atît de mult data Paștelui creștin de a celui iudaic, încît aveau grijă ca acea duminică să cadă întodeauna înlăuntrul săptămînii azimilor iudaice, chiar cînd aceasta – datorită calendarului eronat al evreilor – cădea înainte de echinocțiul de primăvară. De aceea ei erau numiți Protopashiți, adică cei ce serbau Paștile mai înainte de data reglementară.

Cei mai mulți creștini, și anume cei din părțile Apusului, din Egipt, Grecia și Palestina, luau ca normă ziua săptămînală, sărbătorind Paștile în aceeași zi din săptămînă în care a murit și a înviat Domnul. Ei sărbătoreau adică moartea Domnului totdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paștile Crucii, iar Învierea în Duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocțiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paștile Învierii. Aceștia priveau Paștile Crucii ca zi de tristețe și îl sărbătoreau cu post și întristare, prelungind postul (ajunarea) pînă în ziua Învierii, cînd făceau agape și cine, așa cum procedăm astăzi.

Erau și creștini (prin Galia) care serbau Paștile la dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Uniformizarea Paștelui

Aceste diferențe cu privire la data serbării Paștilor au dat naștere la serioase discuții și controverse între partizanii diferitelor practici, discuții care erau să meargă uneori pînă la adevărate schisme sau rupturi între unele Biserici, mai ales în cursul secolul II. O uniformizare a datei serbării Paștilor a încercat să introducă în toată lumea creștină Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), din inițiativa împăratului Constantin cel Mare. Participanții acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generală, care se reducea la următoarele norme:

– în ceea ce privește ziua săptămînală, Paștile se va serba totodeauna duminica;

– această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară (pentru că așa calculau și iudeii data Paștelui lor, de care era legată data Paștilor creștine)

– Cînd 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocțiul de primăvară) cade duminica, Paștele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Marea întrunire a episcopilor creștini de la Niceea a mai stabilit că data Paștilor din fiecare an va fi calculată din vreme de către Patriarhia din Alexandria, iar acesta o va comunica, la timp, și celorlalte Biserici creștine.

Data Paștilor creștine depinde de două fenomene naturale (astronomice) dintre care unul cu dată fixă, legat de mișcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocțiul de primăvară, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul cu dată schimbătoare, legat de mișcarea de rotație a lunii în jurul pămîntului (luna plină de după echinocțiul de primăvară, numită și luna plină pascală). Aceasta din urmă face ca data Paștilor să varieze în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocțiu, în alții mai departe de el.

Diferențele între Apus și Răsărit

Nici după Sinodul din Niceea n-au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creștine, în ceea ce privește data serbării Paștilor. Din nefericire, nici pînă astăzi nu există uniformitate în această privință între Apusul și Răsăritul creștin, din pricină că nu toată creștinătatea se servește de același calendar. Astfel, în Apus, Paștile se serbează între 22 martie și 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus, începînd din 1582.

Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit, din anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat au continuat să serbeze Paștile după Pascalia veche, greșită, a calendarului iulian, pe cînd Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit cîțiva ani (între 1924-1927) Paștile pe stilul nou (în general la aceleași date cu apusenii). Ca să înlăture dezacordul acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a se stabili uniformitatea în toată Ortodoxia cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (din 1927 înainte), prin consens general, ca Paștile să fie serbat în toată creștinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.

În actuala situație, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică din 1924 (între care și cea română) serbează de fapt Paștile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) și 8 mai (data cea mai tîrzie). Datorită diferenței de calendar între cel îndreptat și cel neîndreptat, uneori, în calendarul românesc data Paștilor depășește termenul maxim la care se poate sui Paștile după calculul tradițional alexandrin (25 aprilie).

Cum se serbează Paștele

Paștele era prăznuit ca o zi de bucurie: bucurie pentru învierea Domnului, marele eveniment care stă la temelia credinței și a Bisericii creștine. Noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere și rugăciune. În cursul ei avea loc botezul catehumenilor, iar momentul era întîmpinat cu cîntări de bucurie, cu săvîrșirea Sfintei Jertfe și cu lumini multe, semn al bucuriei și al luminării duhovnicești. Începînd de la Constantin cel Mare se luminau nu numai bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci și casele creștinilor și orașele, cu făclii înalte și coloane de ceară sau torțe arpinse. Creștinii se salutau de aici înainte, pînă la Înălțare, cu salutarea: Hristos a înviat!, la care se răspundea: Adevărat a înviat! În ziua Învierii toți se îmbrățișau cu sărutarea frățească, cerîndu-și ieratare unii de la alții, înainte de împărtășire (așa cum fac bătrînii la noi, mai ales la țară).

În această perioadă, împărații slobozeau pe prizonieri, stăpînii dădeau libertate sclavilor și se făceau în general fapte de milostenie și de mărinimie. În biserici se aduceau bucate: pîine dulce (paschă), brînză, cărnuri, mai ales de miel (reminiscențe din mielul pascal al evreilor) și mai ales ouă roșii, a căror întrebuințare în Biserică este încă nesigură (culoarea roșie amintește probabil de sîngele Domnului). Toate acestea erau binecuvîntate și împărțite apoi săracilor sau între creștini, așa cum se face în unele biserici și azi.

Era interzisă totodată participarea creștinilor la spectacolele, jocurile și petrecerile păgînești.

Paștele la evrei

Comunitatea evreiească sărbătorește, începînd de luni, cele opt zile de Pesah. Pentru prima dată, Paștele a fost sărbătorit în jurul anului 1250 înainte de Hristos. În această dată evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu, după 430 de ani de robie egipteană. „În luna întîi, în ziua a patrusprezecea a lunii, către seară, sînt Paștile Domnului”, a rînduit Moise pentru poporul evreu. Sfînta Scriptură în cartea Exod (Ieșirea) din Vechiul Testament ne ofera instrucțiunile date de Dumnezeu pentru sărbătorirea Paștilor în timpul lui Moise. Evreii din antichitate își aminteau de faptul că Dumnezeu i-a salvat din robia în care se aflau în Egipt.

Legămîntul cel vechi purta sigiliul sîngelui unui miel care trebuia sacrificat de Paște după instrucțiunile date de Dumnezeu. Cu ocazia ieșirii din Egipt, cînd au sărbătorit pentru prima dată Paștele, toți evreii trebuiau să ia un miel și să îl sacrifice. Apoi, cu sîngele mielului erau unse ramele de lemn ale ușilor de la casele în care locuiau aceștia.

În noaptea aceea, îngerul morții trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt și a omorît toți fiii întîi născuți ai egiptenilor în casele care nu aveau pe ușa sîngele mielului. În casele israeliților, nu a murit nimeni, pentru că aceștia ascultaseră porunca lui Dumnezeu și au pus sîngele mielului pe ușile lor. Sîngele mielului oferea o garanție, un semn vizibil prin care credincioșii dădeau de înțeles că au luat în serios avertismentul lui Dumnezeu.

Neînțelegerea învierii lui Hristos – Duminică

S-ar părea că este o contrazicere între aceste două noțiuni – odihnă-sărbătoare. Ziua de odihnă, ca și Ziua de sărbătoare, sînt niște momente ale unor evenimente, unor descoperiri al căror Stăpîn și Domn este însuși Dumnezeu.

Ziua de odihnă este repaus fizic și intelectual, refacerea capacității omului, pe cînd Ziua de sărbătoare este o odihnă activă la care se adaugă eforul sufletesc: meditația, interiorizarea sau facerea de bine. De obicei, „tîlcuitorii și exegeții” exagerează odihna, aducînd în sprijin texte biblice, și diminuează sărbătoarea, reducînd-o la o simplă întrerupere a activității zilnice..

Este adevărat că Ziua odihnei în Vechiul Testament a fost confundată cu Sabatul și în cinstea acestei zile, calendarul universal păstrează astăzi „ziua” de sîmbătă. Nu se ocolește faptul că Sabatul a fost o lege mozaică, dar temporară, necesară unei perioade istorice, anume de la Moise (anul 1250 î. Hr.) pînă la Învierea Mîntuitorului Hristos. Moise a legiferat Sabatul, fiindcă poporul nu respecta ziua de odihnă, nu o „sfințea”, adică nu o închina lui Dumnezeu. Legiuitorul biblic fixează ce trebuie făcut în aceastră zi de către poporul biblic și hotărăște pedepse în cazul călcării poruncii. Și toate în vederea venirii lui Mesia.

În afara odihnei și sărbătorii (reînnoire, înviere), creștinii, ca de fapt, toate civilizațiile vechi și noi au avut ceremonii și festivități. Și atunci, ca și astăzi, sectele le-au respins sau le înlătură pe toate ca „faceri omenești”.

Sabatul nu este amintit decît de Pentateuh ca o zi de „odihnă”, poruncită de Moise după trecerea Mării Roșii și cu pedepse pînă la moarte pentru călcarea ei. Pentru recunoașterea Sabatului ca zi obișnuită, Domnul Iisus Hristos face multe minuni și vindecări, dezlegări și înfruntă pe farisei în ziua odihnei, arătînd că omul este mai important decît sîmbăta și că sîmbăta a fost așezată pentru El, Hristos este Domn și al sîmbetei.

Prin învierea Mîntuitorului Hristos în Ziua întîi, s-a făcut începutul trecerii creștinilor spre veșnicie.

În primele veacuri, Biserica Creștină era Biserica Învierii

Nu trebuie confundată ziua de odihnă cu Duminica, cu serbarea Învierii Domnului. Evenimentul istoric al învierii s-a petrecut în toiul Paștilor iudaice, cînd se consuma „pîinea pascală” și „mielul pascal”. Și creștinii au serbat Paștile: și crucii (înainte de înviere, chiar la 14 Nisan) și învierii (după trei zile). Nu înseamnă că evenimentul mozaic a schimbat „minunea învierii” sau „ciclul primăverii” a născut sărbătoarea creștinilor! Sinodul I Ecumenic (325) de la Niceea, la care a participat ca ortodox Marcu, episcop de Tomis (Constanța de azi), a hotărît: Paștile creștinilor sînt legate de Învierea Domnului și data va fi fixată ținînd cont de datele astronomice: în Prima duminică după Lună plină, după Echinocțiul de primăvară și dacă s-ar întîmpla în aceeași zi cu Paștile mozaic să se amîne cu o săptămînă. Biserica creștină se numea în primele veacuri Biserica Învierii, Biserica Pogorîrii Sfîntului Duh în ziua învierii. (Constantin GHERASIM)