Despre scrisoarea a doua și încă ceva

Constantin CĂLIN

Exact cu o săptămână în urmă, d-l Gabriel Liiceanu a publicat, în „cotidianul”, o nouă scrisoare, a doua, referitoare la un colaborator cu Securitatea: părintele Iustin Marchiș de la Biserica Stavropoleos din București. Apariția scrisorii a fost anunțată cu o zi înainte de Realitatea TV. Lunea „Cotidianul” nu figurează pe lista mea, iar ziarele celelalte („Ziarul de Bacău”, „Cronica Română”, „Gîndul”, „Jurnalul național”) le cumpăr de fiecare dată la întoarcerea de la Bibliotecă sau Arhive. Urmînd același program, mă îndoiam că am să-l mai găsesc. L-am găsit, fapt din care deduc că această a doua scrisoare a d-lui Gabriel Liiceanu n-a mai avut impactul celei dintîi. O a treia va avea, probabil, unul și mai mic. Interesul față de „Dosariadă” a început, prematur, ca și alte „fenomene românești”, să decline. Dacă a mai rămas o rezervă de senzațional în ea, aceea va veni de la dezvăluirile legate de unele persoane locale.
Recenta scrisoare a d-lui Gabriel Liiceanu – o spun fără nici un ocol – e ratată. Autorul nu mai are nici acuitatea și nici vehemența din cea precedentă, deși, după mine, „cazul Marchiș” ar fi trebuit să-i producă o „comoție” egală cu aceea pe care i-a provocat-o „cazul Mona Muscă”. Un regalist înfocat, părintele Iustin Marchiș
s-a aflat de numeroase ori – cred că și fizic – alături de d-l Gabriel Liiceanu, adeptul aceleiași idei. A umblat cu icoana, a cuvîntat, a scris articole, a dat interviuri, s-a arătat des la televiziuni, unde a dezbătut, a explicat, a moralizat. Curios, zelul său, în compensație la vechiul păcat, n-a trezit suspiciuni. Constat, ca și în „cazul Monei Muscă”, aceeași lipsă de perspicacitate și de „olfactivitate morală” a „tovarășilor de drum” din Grupul de Dialog Social, pe care o reproșam în articolul din 21 august. Dacă acestea ar fi funcționat, d-l Gabriel Liiceanu ar fi tras de mult concluziile cuvenite, poate mai realiste decît cele de azi.
Punctul slab al acestei a doua scrisori a d-lui Gabriel Liiceanu e chiar începutul ei. în ce constă „slăbiciunea”? în menționarea, convențională, a „realizărilor” părintelui Iustin Marchiș. După acest criteriu, dacă ar fi consecvent pînă la capăt, d-l Gabriel Liiceanu ar trebui să-i omagieze, mult mai mult, pe d-nii Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu, pe care nu pierde însă ocazia de a-i execra. Ca să nu lungesc vorba, „realizările” nu sînt în chestie. Și – zic – nici mustrările de genul „Orice era de preferat, o navetă la țară, un post subaltern, orice, numai să nu ajungi în contact – în scîrbosul, degradantul, pierzătorul de suflete contact – cu Securitatea”, retroactiv inutile, care țin de pedagogia ireparabilului și ireversibilului. în plus, unora, ele ar putea să pară ca fiind ale cuiva situat deasupra realității, un ins cu privilegiul de a nu fi cunoscut nici ispita, nici nevoia.
Radical în disocieri, d-l Gabriel Liiceanu face la un moment dat o declarație în stilul umanitariștilor de după primul război mondial și al internaționaliștilor de după cel de-al doilea, frumoasă, dar, după mine, ipocrită: „Valoarea supremă (…) nu e neamul (remarcați aci o „replică” dată peste timp naționalismului lui Lucrețiu Pătrășcanu și al altora – n.m.), ci omenirea și omenia ei”. Citind-o, involuntar mi-a revenit în minte figura roasă de patimă, neagră, a d-lui Gabriel Liiceanu din urmă cu șapte ani, cînd, bazat pe informații tendențioase, propagandistice, justifica bombardamentele americane asupra Iugoslaviei. (Curat „omenie”!) Deși unele din acele informații s-au dovedit a fi false, „manipulări”, nu l-am văzut niciodată schițînd un „mea culpa”! Tipologic, d-l Gabriel Liiceanu îmi pare un inchizitor dublat de un energumen. Astfel că, aproape întodeauna, intervențiile sale (niște monoloage, literar, impecabil construite) sînt exacerbate, sarcastice, veninoase. Flăcări și acizi. Nu te lasă indiferent, dar nici nu te determină să le aprobi integral, chiar și atunci cînd are dreptate. Și vor rămîne definitiv așa, cred: aspre, orgolioase, fără psihologie și fără înțelepciune.

Nu știu dacă a remarcat cineva pînă acum următoarea mărturisire dintr-un număr recent al „Formulei As”, care pe mine, pur și simplu, m-a stupefiat: „eu nu mai cumpăr ziare de peste 60 de ani, de cînd au intrat rușii în România”. Semnează: Moldoveanu Iacob din Constanța, 77 ani, strungar. Sînt mai multe lucruri care mă uimesc aci. Strungarul a locuit într-un oraș, nu în junglă sau într-o sihăstrie. Dacă data privitoare la vîrstă e exactă, înseamnă că el nu cumpără ziare de cînd avea 15 ani. Dar a cumpărat vreodată?, mă întreb, căci adolescenții – atît cei de ieri cît și cei de azi – nu prea o fac. Strungarul a trecut prin cîteva închisori politice. într-una din ele l-a cunoscut pe Ion Maxim, despre care știe că era profesor de filozofie, nu și scriitor. Cazul său e într-adevăr ciudat pentru că închisoarea nu i-a ascuțit curiozitatea, ci i-a tocit-o. Ignoranța sa nu are, probabil, echivalent decît în ura sa, pe care n-a putut s-o elimine între timp. Paradoxal, protejîndu-se de contactul cu actualitatea, deși a supraviețuit în afara închisorii, el a continuat să rămînă închis. Nu mi-l pot imagina altfel decît ca pe o stafie.d-l Gabriel Li

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!