Destinul tragic al poetului Nicolae Labis – Insemnari

„Pentru ce-am plecat, / Unde ma indrept? / S-au intunecat / Sensurile-n piept, / Dar o flacara / Ma cheama acolo / Sub straturi de nea / Si vreau sa treaca / Linistea mea”, sint versurile lui Labis din poezia „Dor”, parca ale unui dor de alta lume, care avea sa-l primeasca undeva, dincolo de nori, la prea frageda virsta. „Impotriva destinului n-ai cum sa te impotrivesti, el nu-ti bate la usa, nu te intreaba. Vine si loveste. N-ai incotro, trebuie sa te impaci cu soarta. Dragul nostru Nelucu a impartit totul cu noi: bucuria si necazul, fericirea si tristetea, gloria cita a fost. Datorita lui am fost invitate in sferele luminoase ale creatiei. Locuinta noastra din Slanic Moldova a devenit un loc de intilnire a celor care i-au fost aproape, dar si de omagiere a poetului dupa ce a plecat dintre noi”, isi aducea aminte in casa de la Slanic, Elena Enea, matusa lui Labis si mama verisoarei sale, Adriana Cimponeriu. Dar sa revenim la insemnarile Adrianei, incheiate in episodul trecut in dimineata zilei de duminica 9 decembrie 1956, cind, din cauza unui abces banal, a fost practic impiedicata sa-l intilneasca pe poet pentru ultima oara.
„Luni dimineata (10 decembrie 1956), imi imbracasem rochia neagra, pe care cu doua zile in urma o scosesem de la vopsitoria chimica. Din strada Popov, unde era caminul, trecind pe linga Ministerul Invatamintului si Culturii, apoi traversind str. Stirbei Voda, strabateam aleile inzapezite ale Cismigiului. Ajunsa in sala de cursuri de la etajul II a Institutului, abia mi-am asezat geanta cu carti si am fost chemata de catre secretara, care, cu o voce pierduta, in fata colegilor imi spune: «Adriana, mergi urgent la Spitalul de Urgenta, unde se afla varul tau, Nicolae Labis, in coma». Nu ma puteam desmetici, nu intelegeam ce se intimpla, nu auzeam nimic. Eram doar in rochia de culoare neagra, dintr-o stofa subtire, si am alergat pe trepte, suspinind si inginind ceva de neinteles pentru cei cu care ma intilneam, unii dintre ei, respectabili profesori. Dar eu nu-i vedeam si, ajunsa in str.Schitu Magureanu, am traversat, am urmat drumul alergind pe Bulevardul 6 Martie, inginind mereu ca nu se poate, nu se poate, nu se poate! Zecile de oameni grabiti incercau sa afle ce am, dar zadarnic, fuga mea continua fara incetare pina am ajuns vis-a-vis de Universitate in statia autobuzului 320. Parca nu aveam nici un ban la mine, dar m-am urcat. Aglomeratie, lume multa, insa peste citeva minute in autobuz am ramas doar 15-20 de persoane si toti plingeam. Mi-am dat seama ca aveam acelasi drum. La capatul liniei am coborit si ne-am indreptat spre poarta spitalului, care era insa prea bine pazita de o fiara de om, pe care n-am putut-o indupleca, oricite lacrimi am varsat. Am gasit o solutie, revenind in bulevard si asteptind o salvare care intra in spital pe o poarta laterala. Ne-am plasat in spatele acestei ambulante si nu am mai putut fi opriti. Am patruns pe citeva trepte la parter, unde in sala de asteptare zeci de oameni plingeau, comentau, murmurau. Nu-mi dau seama cine m-a cunoscut, m-a strigat pe nume si mi-a spus ca pot merge sa-l vad pe Nelu, la etajul I. Am urcat niste scari inguste si am deschis o usa grea. In camera situata pe colt erau trei paturi. Eu insa, am vazut doar unul singur, in care se afla ceva nedeslusit, o fetisoara de om, ochi, nas, gura, in rest bandaj acoperit de ghips ca o platosa. Ochii lui negri exprimau un zimbet-repros: nu ai venit ieri, iata cum ma gasesti! Au urmat apoi, printre lacrim si sughituri, scuzele si motivele pentru care nu ma prezentasem. Discutia a fost incheiata brusc, trebuind sa parasesc salonul. Jos in hol, rumoarea crestea, numarul celor adunati sporise, intrebarile se indreptau spre mine. Nu vedeam, nu stiam pe unde calc, nu stiu cum am gasit un scaun sa ma odihnesc. Nu am mai ajuns la cursuri si nici nu mai stiu cine mi-a dus geanta si haina la camin. Am ramas la spital pina marti seara, cind in urma unui telefon dat de Eugen Mandric la Suceava, trebuia sa soseasca nenea Eugen Labis, care fusese anuntat ca Nelucu si-a fracturat o mina”. (Va urma)