DIN VÎRFUL PENIȚEI Domnul profesor

Domnul profesor a intrat în concediu nelimitat. Altfel spus, s-a înscris în rîndul pensionarilor. E normal. După o viață de muncă, zi de zi la datorie, vine acel ceas care-ți deschide o nouă perspectivă a propriei existențe, ani care vor urma sub semnul odihnei binemeritate. Mircea Alexa își va întrerupe drumul spre școală și se va dedica familiei, nepoatei – Veronica cea frumoasă -, dar nu-și va uita vocația. Sigur, nu va mai fi omul care, fix la 12 fără un sfert, va trece prin dreptul geamului meu de la bucătărie, de unde eu îl voi saluta și, eventual, îmi voi pune ceasul la ora exactă. Timp de 40 de ani, Mircea Alexa – bărbatul acesta de statură medie, solid, cu trăsături frumoase, călcînd drept și apăsat, cu geanta „Diplomat” în mîna stîngă și cu gîndurile lui, și-a măsurat drumul spre școală. Se spune că marele filosof Immanuel Kant – autorul acelei monumentale Critici a Rațiunii Pure – era atît de exact în cele ce-și programa, zilnic, încît vecinii săi din Konigsberg își puneau ceasurile după deplasările lui zilnice – la cursurile Universitare sau la plimbare. Tot așa – păstrînd, desigur, proporțiile – și noi, vecinii profesorului Alexa, știam că ora la care trecea, prin fața locuințelor noastre, spre școală, era fix 12 fără un sfert… Zilele trecute l-am întîlnit – era cu soția, cu Lucian, fiul său și cu nora și nepoțica, se grăbeau, plecau cu mașina undeva, nu știu unde – și l-am întrebat ce va face de-acum înainte, căci nu-i deloc simplu ca după o viață de muncă așa, deodată, să devii… inactiv. M-a privit, oarecum mirat, și mi-a răspuns că mă înșel, pentru că viața însăși e muncă, și deci!… „Dar Matematica, știința asta care, cel puțin mie, mi s-a părut atît de aridă, chiar o s-o lăsați…?” Mai bine nu-i puneam întrebarea aceasta. „Aridă…? Hai, domnule, cum poți spune asta…? Vorbește cu majoritatea foștilor mei elevi – mulți, astăzi, ei înșiși profesori de Matematică – și o să te contrazică! Pitagora spunea că Matematica, numerele sînt în toate… Și așa și este! Și, pe urmă, uite la floarea asta în devenire, nepoțica mea, cine o s-o îndrepte spre această Știință?” Aici, profesorul s-a oprit. Îi ghicesc gîndurile, acum îi trec prin minte mulții ani de profesorat, lumina din ochii săi îmi spune că profesorul e mulțumit, da, viața asta dedicată Catedrei n-a fost fără folos, se întîlnește mereu cu foști elevi de-ai săi, oameni de valoare, adică medici, profesori, ingineri, ofițeri, maiștri, meseriași de elită și inima îi bate mai puternic și glasul îi tremură cînd discută cu ei, uite fostul copil de altădată, pe care-l scoteam la tablă și-l puneam să demonstreze teoreme sau să calculeze ecuații, acum e, la rîndul lui, profesor de Matematică sau Medic sau Maistru mecanic, domnule, cînd or fi trecînd anii, că eu nici n-am simțit, mi-am văzut de Catedra mea și de Munca mea, domnule, și uite copiii ăștia de altădată îmi spun că trebuie să predau ștafeta…! Profesore, anii trec fără să ne întrebe, nu putem opri timpul în loc nici pentru o secundă, nu, nu-i posibil așa ceva, ca ieri ne începeam viața și, uite-ne acum, la pensie! Ceea ce nu înseamnă, în nici un fel, abdicare… Căci viața merge, totuși, înainte! (Eugen VERMAN)