DIN VÎRFUL PENIȚEI Moartea lui Șogun

…Șogun se zbate între viață și moarte. Doctorul îi șoptește babei Ilinca: „Mătușă, mai trăiește doar două zile. Moare de inaniție, adică de foame. Nu i-ai dat de mîncare…”. Bătrîna se crămăluiește: „Ba cum să nu-i dau! Da’ n-a mai vrut el să mănînce. De vreo două săptămîni n-a mai mîncat nimica…” Doctorul pleacă. Baba Ilinca îl privește pe Șogun și lacrimile i se scurg din ochii obosiți și tulburi. Baba are aproape 90 de ani, iar Șogun îi era singurul ei tovarăș de viață. Bărbatul îi e mort de cînd lumea, băieții și fetele i-au plecat demult, prin toată lumea asta mare. Mai vin, din cînd în cînd acasă, vin cu soțiile și soții și nepoții, vin, stau ce stau și după aceea pleacă și bătrîna rămîne singură. Copiii au rosturile lor, sînt și ei bătrîni, de-acum, au și nepoți, fiecare cu rosturile lui în viață. Așa se întîmplă: puii părăsesc cuibul. De cînd lumea și pămîntul. Acum, să fie aproape zece ani, Nelu, băiatul din Călărași, a venit cu mașina și i

l-a adus pe Șogun. „Așa să-i zici, Șogun, i-a spus Nelu, și ea l-a întrebat ce-i cu numele ăsta că, pe aici, prin sat, sînt nume neaoșe, Grivei, Ursu, Dulău și altele, dar Nelu i-a zis că ființa asta e un cîine deosebit, o să vezi ce paznic bun o să ai, așa i-a spus Nelu, și a completat, imediat, că Șogun e nume din Japonia, țara aia de unde răsare Soarele. Ea n-a mai zis nimic, Nelu a plecat și au trecut anii și Șogun al ei s-a făcut ditamai dulăul, solid, cu pieptul cît o ușă de lat, toate „fetele” din stirpea lui canină erau moarte după el și veneau chiar la coteț, cînd era în lanț, și el a umplut satul de urmași. Bătrîna se învățase cu dulăul încît îl considera că e băiatul ei, îl hrănea, însă, cum se hrănesc cîinii prin părțile locului, boțuri mari de mămăligă muiate în borș și, cînd se întîmpla de mai tăia cîte un pui ori o găină – asta, cînd veneau copiii acasă – îi dădea oasele și atunci era ospăț mare pentru el. Numai că, uite, în vara asta i-a venit o nepoată tocmai din America, are acolo un băiat și acolo băiatul are fata asta frumoasă foc, ochi albaștri, fața albă, trăsături nobile, fata mai fusese cu vreo patru ani în urmă și în zilele cît stătuse aici se împrietenise la cataramă cu Șogun și fata a promis că atunci cînd va mai veni o să-i aducă tot felul de bunătăți, și așa a și fost, că jumătate din geamantanul cu care venise era încărcat cu tot felul de pachete și cutii de pe care zîmbeau cîini cu ochi mari și frumoși. A desfăcut o pungă și a vărsat conținutul în fața lui Șogun, cîinele a mirosit, mai întîi, a neîncredere, dar ușor-ușor a început să mănînce și nu se mai sătura. Bunătățile acelea i-au ajuns vreo două săptămîni, cît a stat fata acasă, și după ce a plecat fata baba Ilinca i-a adus tradiționalul boț de mămăligă muiat în borș de fasole, Șogun l-a mirosit și parcă i s-a întors stomacul pe dos, a început să vomite și de atunci n-a mai mîncat nimic, a intrat într-un fel de „grevă a foamei”, el tînjea după mîncarea aceea adusă tocmai de peste Ocean, și așa a ajuns în halul acesta de muribund. După două zile s-au adeverit spusele doctorului. Baba Ilinca, plînsă toată, l-a chemat pe vecinul Iordache și împreună au luat cîinele și l-au îngropat omenește, nu cum fac oamenii din sat – nu toți, e-adevărat – care duc mortăciunile pe malul pîrîului!

… Cînd i-am povestit întîmplarea aceasta amicului Liviu U., omul acesta care s-a întors din Canada după șase luni, deși urma să rămînă definitiv acolo, la băiatul său, m-a privit adînc în ochi și a exclamat: „Eu am fost mai deștept…!” Știam, că-mi mai spusese odată, imediat după ce sosise acasă, „pățania” lui: „Parcă eram surghiunit. Deși băiatul și nora nu mai știau ce să-mi dea. Tot ce era mai bun – somon, icre negre, nu mai zic de delicatețurile marine, apoi de tot felul de fructe, de prin Mexic sau California! Nu m-am putut obișnui cu ele și nici cu viața aceea de acolo. Acolo totul era prea perfect, ca să zic așa. Iarba tăiată la milimetru, flori peste tot, apoi nu tu un chiștoc de țigară pe stradă, nu tu un om beat, un ins bînd bere la colț de stradă…, era, domnule, peste puterea mea de înțelegere. Toate astea mă stresau, pur și simplu… Și atunci m-am convins că tot mai bine-i la mine acasă, îmi era dor, domnule, și de smocurile de iarbă, și de gropile din mijlocul drumului, și de bețivii dormind pe spațiile verzi. Nu mai zic de mîncarea mea de-acasă, de roșiile mele proaspete, de pîinea și de mămăliga mea ancestrală… Șogun, ăsta, al dumitale, a făcut prostia că a mîncat scofeturile acelea și s-a obișnuit cu ele… și-a depășit condiția… Dacă le-ar fi refuzat, trăia și acum” – a mai spus, cu o undă de părere de rău în glas, amicul meu… (Eugen VERMAN)