Drumuri fără întoarcere!

Așa mic, cum e, Buhușiul are, totuși, cîteva cimitire. Ele reprezintă, de fapt, elementele de statornicie ale așezării de ieri, de azi, de mîine.
M-am oprit o clipă (nu dedesubt, Doamne ferește!), ci deasupra, să arunc o privire peste Cimitirul Central, aflat în administrația Primăriei. întîiul lucru ce mi-a reținut privirea la intrarea în acest așezămînt al tăcerii și speranțelor spulberate a fost afișajul cu prețurile pentru serviciile funerare și de întreținere din această „casă a veșniciei”. Sigur, vor fi îndreptățite acele prețuri, însă faptul de a nu exista nici un fel de facilitate pentru cei nevoiași e întristător. Sînt oameni care nu au altă bogăție decît sufletul. Nefiind voia noastră de a veni pe lume, de ce nu sîntem lăsați nici măcar să o părăsim așa cum vom putea?!
Venim fără să ne coste nimic, dar plecarea își are prețurile ei: locurile pentru morminte se concesionează pe o perioadă de 7 ani, costurile fiind de 300 000 de lei – la categoria întîi, 200 000 – la a doua categorie, 100 000 – categoria a treia, iar pentru întreținere – 50 000 de lei anual.
Cu strîngere de inimă îmi desprind ochii de pe lista cu prețuri și tarife și, cu pleoapele întredeschise sub mîna făcută streșină cercetez pustiul aleilor, puzderia crucilor învălmășite printre flori și buruieni. Nu mai sînt teii de odinioară care își revărsau miresmele peste aerul fetid și răcoarea peste fierbințeala verilor năbușitoare; nu se mai aud trilurile păsărilor în umbrișul arborilor, semne ce-nsemnau triumful vieții la tărîmul unde locuiește moartea. Blestemul securii, la un loc cu suveranitatea coasei cern sinistrul și dezolarea peste aceste locuri triste.
Plec spre alt cimitir, pe jos, deoarece nu e deloc bine să iei dricul, pînă cînd – fără vrerea mea – va veni o zi cînd nu voi avea altă variantă. Nevoia unei ultime locuințe în lutul din care am venit și devenit a născut preoților Viorel Gavril și Gheorghe Crăciunescu ideea de a face loc celor înfrînți de presiunile vieții în chiar curtea bisericii Sf. Inviere. In biruința normalului, prea-cucernicii preoți nu au lăsat acest teren pentru iarbă de coasă ori culturi agricole.
E atîta omenire în oraș încît are de unde să mai și moară cîte cineva, dar e așa de puțin spațiu pentru morminte încît oamenii au avut mare grabă să prindă locuri și în acest cimitir! Aceste locuri se cumpără pe vecie – spun cucernicii slujitori – și faptul îi onorează. Noi, însă, mai puțin încrezători în eternitatea timpului, dacă nu și a spațiului, sîntem mulțumiți să ne fie mornintele sălaș trupurilor noastre pînă cînd lumea va fi spulberată. Dacă va fi!…
Prețul unui loc este, aici, echivalentul a 1 500 kilograme de ciment!
O hoață de flori sare ca un popîndău, de pe un mormînt pe altul și, prefăcîndu-mă a nu o observa spre a nu primi „binecuvîntarea” unei vulgarități, plec.
In parohia Sf. Trei Ierarhi, unde păstorește preotul Florin Pelin, se încropește, acum, un alt cimitir. La categoria I se plătesc 4 000 000 de lei, la a II-a – 3 000 000, la a treia – 2 000 000. Spre margini, prețurile scad. Comentariile unui început pot fi lipsite de siguranța conferită de miezul problemei, astfel încît trec mai departe, cu grija la maidanezii care mișună ca la pomană. Mă-ndrept, apoi, spre Cimitirul Evreesc. Vegetația sălbatecă de pe mormintele de aici vorbesc despre drama celor care au format, cîndva, o pondere semnificativă în acest oraș, iar în ultima vreme s-au răspîndit care încotro lăsîndu-și morții între ruinele pietrelor funerare răspîndite printre buruieni.
Periplul meu prin cimitirele Buhușiului ia sfîrșit aici, acum. Deocamdată. Peste vreme, vrînd-nevrînd, prin forța împrejurărilor, voi fi și eu un călător spre eternitate, vizitat la răstimpuri. Fiindcă fiecare dintre noi vom păși, la rîndu-ne, pe drumurile fără de întoarcere!…
Aurel V. Zgheran despre drama celor care au format, cîndva, o pondere semnificativă î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!