După o viață de muncă, au ajuns în stradă

Familia din Trabant

Teodora Munteanu, din Bacău, doarme, de circa o lună, într-un Trabant abandonat în fața porții casei sale, de pe Calea Romanului. A fost evacuată chiar din casa în care a trăit 20 de ani. Ziua se plimbă în cîrje pe marginea drumului. Lacrimile și le șterge de pe obraji la fiecare minut. âși plînge soțul decedat, dar și situația în care a ajuns acum, la 62 de ani. Femeia a rămas fără locuință dintr-o eroare a justiției și a autorităților locale. în mașina ruginită doarme alături de Gheorghiță, fiul său, căruia i s-a amputat de curînd un picior. Nepoțelul, de un an și șapte luni, stă împreună cu ei. Mama sa e plecată la muncă în Italia. De multe ori, noaptea, copilul doarme la o vecină. Dar ziua, micuțul se sperie tare de ploaia care bate în parbrizul mașinii. Cu toții sînt obosiți. Femeia nici nu își mai amintește de cîte ori a bătut drumul Tribunalului, în speranța că i se va face dreptate. în zadar! A pierdut totul. Nu i-a mai rămas decît puțină, foarte puțină speranță. Așteaptă clipa cînd Dumnezeu își va întoarce fața spre ea.

Povestea soților Munteanu începe cu mulți ani în urmă, cînd datorită sistematizării orașului, în regimul comunist, le-a fost demolată locuința de pe strada Ardealului. Autoritățile locale de la acea vreme au găsit soluția pentru ca Teodora Munteanu, alături de soțul său, să nu rămînă pe drumuri: o casă cu patru camere, în Calea Romanului. Noua locuință a fost pe placul lor, mai ales că aceștia aveau un atelier de tîmplărie și aici era spațiu suficient, ba chia și vadul de la stradă era bun. Problema a început cînd cei doi soți au înțeles că, de fapt, locuința pe care au primit-o de la primărie a aparținut anterior familiei Gemănaru, care a plecat în timpul regimului comunist în SUA. Așa se face că locuința de pe Calea Romanului a fost naționalizată. Soții Gemănaru au plecat în America pe rînd. Gheorghe Gemănaru a plecat primul, fraudulos, și, conform legilor de la acea vreme, nu a primit despăgubiri din partea statului român. Peste cîțiva ani, soția sa, Dina Gemănaru, a plecat legal, așa că a primit despăgubiri pentru jumătatea sa de casă. După plecarea peste Ocean a celor doi soți, locuința lor a fost dată cu chirie soților Munteanu, Ion și Teodora, cărora li se demolase casa. După căderea regimului comunist, chiriașii au reușit chiar să devină proprietari, prin cumpărarea de la „Termloc” a casei în care locuiau de ani buni. Bucuria noilor proprietari nu a durat, deoarece „americanii” au revendicat aceeași locuință din Bacău. De atunci, greșelile autorităților locale s-au ținut lanț.
Cea mai mare eroare a fost aceea că soții Gemănaru au primit înapoi întreaga locuință, chiar și jumătatea pentru care au primit despăgubiri în bani, atunci cînd a plecat Dina Gemănaru. „Puteau să o lase pe mama măcar în jumătate de casă. Era normal și legal ca Dina să nu mai primească înapoi jumătatea ei, dacă a primit bani, atunci cînd a plecat în America. Nu înțeleg de ce au scos-o afară pe mama, dacă e proprietară cu acte în regulă. Cred că sînt anumite interese, pe care noi nu le știm. Ni s-au pus zeci de bețe-n roate, de la primărie și din toate părțile. Vina noastră unde e?”, se întreabă Ileana Ghiuță, fiica celei care stă în drum.
Din momentul cînd „americanii” au revendicat și cîștigat locuința, au urmat ani buni de procese între toți cei implicați. Nimeni nu mai știe numărul înfățișărilor la Tribunal, al dosarelor, al actelor emise. Sînt procese cîștigate, iar apoi, în urma recursului, au fost imediat pierdute. Dosarul familiei Munteanu conține, fără nici o exagerare, sute de petiții, declarații, adeverințe, contracte, memorii, puneri în posesie, anulări ale unor acte emise. „Am avut pînă acum patru avocați și nici unul nu a reușit să o scoată la cap. E un hățiș fără de capăt în legislația din România”, susține Teodora Munteanu.

„Simt că îmi crapă pielea pe picioare!”

Teodora Munteanu speră ca măcar acum, în ceasul al 12-lea, să i se facă dreptate. Plînge și își șterge lacrimile cu baticul. Povestește la toți care trec pe stradă că nu se mișcă din fața porții în care a trăit 20 de ani, pînă nu i se face dreptate. Arată la toți mobila pusă claie peste grămadă în fața porții și spune că nu mai are ce face cu ea, fiindcă ploaia i-a stricat-o. „Draperiile astea erau făcute de omul meu, cu mîna lui. Cred că se răsucește în mormînt să vadă ce a ajuns munca lui de-o viață. Am 62 de ani și dorm în mașina asta, în fața porții. Cei de la primărie își bat joc de mine. Interesul lor contează. Nu interesează pe nimeni problema mea. Nu m-a ajutat nici Sechelariu, nu mă ajută nici Stavarache. Nu mai pot, nu mai pot! Simt că îmi crapă pielea pe picioare! Am aproape o lună de cînd stau pe afară”, spune femeia sprijinită în cîrje, apoi îmi arată picioarele sale umflate.
Nu uită ziua cînd a fost evacuată silit din locuința din Calea Romanului. „Uite așa îmi flutura un polițist cătușele pe la nas!” spune femeia în timp ce învîrte o mînă ca și cum ar mima gestul polițistului. Teodora Munteanu suspină printre lacrimi și povestește cum a fost bruscată de jandarmii care au venit la evacuare. „Parcă eram cel mai mare criminal. A venit un batalion de jandarmi și de polițiști să mă dea afară din casă”, se plînge aceasta.

„Jandarmii mi-au luat pensia!”

Necazul Teodorei nu era neapărat că jandarmii au bruscat-o, spune ea, ci cel mai tare a durut-o că l-au izbit cu capul de perete pe Cosmin, nepoțelul de doar un an și șapte luni. Și lucrurile pentru care a muncit o viață au fost batjocorite. „Au zis că toate lucrurile din casă sînt obiecte fără valoare. Așa au și scris în procesul verbal, că sînt lucruri fără valoare. Tot ce e cumpărat cu efort și muncă are valoare”, insistă femeia. Se sprijină în cîrje și povestește la toată lumea care trece pe drum cum, în acea zi, un jandarm i-a aruncat și borșul de pe aragaz. O altă persoană i-a scos în drum și un cofraj cu doar cîteva ouă. „în bulibășeala aia, mi-a căzut din buzunar batista în care țineam banii de la pensie. Un jandarm, care era la evacuare a văzut și mi-a luat singurii bani pe care îi mai aveam”, susține aceasta cu ochii în lacrimi.

De pază în fiecare noapte

Femeia își păzește zi și noapte lucrurile scoase în stradă. Cu toate acestea, noaptea, multe cutii pline cu haine dispar. „Uite, aici era plin de cutii, legate bine, ca să nu cadă hainele din ele. Dar este unul, Garai Dumitru îi zice, pe care l-au împuternicit «americanii» să îi reprezinte în procese, și tot vine pe aici și nu pleacă niciodată cu mîna goală. Eu văd cum iese mereu cu cîte o cutie de-a mea. Dar nu pot să fug după el. Pune cutiile în mașină și pleacă. Uite așa era de înalt aici”, povestește femeia și arată cu mîna înălțimea teancului de cutii pline cu haine.
Am încercat și noi cu tot dinadinsul să vorbim cu Dumitru Garai, însă nu am putut să-l găsim niciunde. Am ajuns la ușa locuinței sale, dar părea că omul nu este acasă. I-am lăsat chiar și un bilet în ușă. Acesta nu a dat, însă, preț de cîteva zile, nici un semn că ar vrea să stea de vorbă cu noi.
Ultima oară am vorbit cu femeia de 62 de ani sîmbătă. Era în Trabantul din fața porții, alături de fiica sa care a venit să îi aducă mîncare, fiul fără de-un picior și micuțul Cosmin. Stăteau cu toții de ploaie și așteptau să vină următoarea zi. Numărau puținii bani ca să vadă dacă au cu ce mai cumpăra un rînd de folie, să mai acopere mobila din drum. Nu am putut să citesc în privirile lor, de dincolo de parbriz, decît un singur cuvînt: disperare! (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!