Dura lex, sed lex

„Sînt un cal mic înhămat la o căruță mare!”

Comit zilnic marea trădare de care vorbea Benedetto Croce – și asta cu acte în regulă. Adică traduc. Plonjez în adîncul structurilor limbii în care m-am născut și mă străduiesc să duc și să aduc de acolo înțelesul. Nu toți concetățenii mei, virtuali beneficiari ai acestui gen de activitate, cunosc rostul și importanța pe care această instituție o are în contextul jurisdicțional. Tocmai acest lucru încerc să-l lămuresc în cele ce urmează:

Apariția Legii 281/ 23 iunie 2004 agită puternic această breaslă și așa destul de agitată, din mai multe motive. Mai întîi de toate cred că Ministerul de Justiție recunoaște public prin aceasta că a greșit în elaborarea legii privind autorizarea traducătorilor și interpreților, din 4 noiembrie 1997, atîta vreme cît nu se rezumă la completările, absolut necesare, de altminteri, referitoare la statutul cetățenilor aparținînd spațiului Uniunii Europene.

Legea nou-apărută revine asupra modalității de autorizare a traducătorilor și interpreților folosiți de către organele Ministerului de Justiție, stabilind o nouă „triere” a acestora, fãcută de această dată de Ministerul Culturii și Cultelor, însă printr-un examen de autorizare pe domeniul juridic. Problema este că aceste examene urmează să fie plătite de către candidați, taxele fiind cuprinse între 2.500.000 și 10.000.000 de lei, în funcție de numărul de limbi pentru care se cere autorizare și de tipul de activitate – traducere/retroversiune. Traducerea acestei situații ar putea suna cam așa: dintr-o dată Ministerul de Justiție a realizat că e sufocat de numărul mare de traducători – în jur de 12.000 – și că nu toți sînt buni mînuitori de termeni juridici, potrivit justificării oficiale. O astfel de re-autorizare poate părea bine venită dintr-un anumit punct de vedere: hai să rămînem pe domeniul juridic cu cei mai buni, cu cei care se pricep cu adevărat. Ce se întîmplă însă cu cei foarte tineri – mă refer la absolvenții de filologie – a căror șansă de a deveni buni traducători în domeniul juridic scade vertiginos atîta vreme cît și în această meserie, ca în oricare alta, devenirea este nu doar o chestiune de bagaj teoretic ci și de experiență practică.

Spun acest lucru într-o foarte deplină cunoștință de cauză. Cu ani în urmă, la foarte scurtă vreme după absolvirea Universității din București, am început să lucrez la traducerea standardelor pentru o serie de componente la centrala nucleară de la Cernavodă. Ieșeam din facultate „îmbibată” de renascentism, gramatică contrastivă și literatură comparată. Și m-am trezit într-o magazie de fonte martensitice, oțeluri aliate și robineți cu sertar. Cu certitudine că primele rezultate au fost nu eronate, dar țepene. A fost nevoie de tenacitate, muncă pe brînci și bun simț ingineresc ca să mă pot mîndri acum că am colaborat cu Subex, Robinete Industriale, Electrica, WMW și mulți alții ale căror nume le prețuiesc. Clipa în care îți dai drumul într-o meserie sau alta, fie că te apuci de tuns sau de construit avioane, de crescut iepuri sau de vindecat oameni este un moment de mare decizie și de o frumusețe fără de seamăn pentru că este momentul în care hotărăști să trăiești din exact ceea ce faci. Aceasta însemnînd risc și autoeliminare.

Și vă spun în cel fel după ce revin la legea în discuție. Mă întreb: nu toți cei care sînt în acest moment traducători autorizați au fost autorizați tocmai de către de Ministerul de Justiție, care are nevoie de traducători buni în domeniu. Ceea ce este o nevoie atît de mare acum, nu era o nevoie la fel de mare și în urmă cu cinci ani?

Pentru că, pe teren, lucrurile stau diferit. Și mă întorc la risc și autoeliminare. Indiferent de statistici, în momentul de față nu există 12.000 de traducători, ci 12.000 de autorizații. Intrați puțin pe forumurile de discuții pe profil, sau gîndiți-vã la prieteni, rude, cunoscuți, vecini de bloc. Mulți dintre aceștia și-au scos autorizația doar „ca s-o aibă în caz de nevoie”, ea avînd aceeași importanța ca și un certificat de absolvire de cursuri de ikebana, de exemplu. Pe teren, adică acolo unde traducătorii, fie că sînt absolvenți de filologie, fie că sînt de alte specialități, trăiesc din exact ceea ce fac, numărul lor real este de cel mult jumătate din numărul hîrtiilor de autorizare. Iar numărul celor foarte buni este și mai mic, așa cum mai mic este și numărul laboranților foarte buni, cel al piloților foarte buni sau cel al tîmplarilor foarte buni, care nu sînt reconfirmați în meseria lor la 2, 7 sau 15 ani după ce o practică. Din acest punct de vedere, împărțirea traducătorilor în absolvenți de filologie și non-absolvenți de filologie – termenul nu-mi aparține, îl întîlnesc în discuții – nu mi se pare relevantă. Mi se pare, însă, relevantă diferența între un traducător care-și începe ziua de muncă la ora 10 dimineața și o termină la 10 noaptea, care spune DA atunci cînd este solicitat la Notariate, instanțe, Poliție, Parchet etc. și unul care face luna asta o traducere pentru firma la care lucreazã mătușa și peste cinci luni altă traducere la un certificat de naștere.

Pentru că ceea ce face un traducător „de meserie” este nu doar un act de traducere, ci un serviciu. În acest caz traducerea ca atare este componenta de bazã, dar nu singura. Acest serviciu presupune relația cu cel care ți-l solicitã, adicã și ceva diplomație și ceva psihologie și un munte de deontologie profesională care să te facă să uiți tot ce afli cu această ocazie. Apoi acest serviciu trebuie ambalat. Aici apare diferența cea mai sensibilă între traducători. Spuneam cuiva, care îmi semnala cu maliție „înmulțirea” traducătorilor autorizați, că aceștia sînt ca și frizerii: toți fac același lucru, dar nu toți îl fac la fel. Diferența e că, la frizer fiind, vezi în oglindă dacă rezultatul te avantajează sau nu și atunci știi cu certitudine cu ce fel de frizer ai avut de-a face. Și hotărăști dacă te reprogramezi sau nu. Ori, e foarte greu pentru o persoană necunoscătoare de limba X să stabilească dacă traducerea pe care a primit-o este „de bună calitate” sau nu. De obicei, acest lucru se constată la un interval destul de mare de timp. Și atunci serviciul pe care îl oferi trebuie să aibă în vedere și aspectul ținutei lucrărilor, loc în care oricine își poate forma o părere. Un serviciu de traducere trebuie să aibă calitate și eleganțã și să fie făcut „la timp”. De cele mai multe ori timpul e o componentă esențială pentru client și sufocantă pentru traducător. Iar traducătorii nu au toți același ritm de lucru.

Ceea ce vreau să vă spun prin asta este că traducătorii sînt foarte diferiți și sînt cunoscuți ca atare. Mi-e greu să cred că s-au pierdut procese din cauza unor traducători solicitați de către organele Ministerului de Justiție pentru că acest mare client a ajuns să-și cunoască în timp traducătorii pe care poate conta. Că s-au pierdut procese din cauza unor traducători solicitați de către clienți particulari este posibil, însă dacă aceștia au fost aleși în funcție de tarifele practicate.

În serviciul de traduceri – și eu aș îndrăzni să spun că în orice domeniu – „momeala” prețurilor mici e din ce în ce mai greu de înghițit. E adevărat că tarifele mari sînt devastatoare, dar cel puțin la fel de devastatoare ca și cele nejustificat de mici.

Colaborînd consecvent, pe termen lung și cu seriozitate cu notarii de stat, cernerea celor 12.000 de traducători s-a produs deja. Instanțele nu vor apela decît la cei cu care au mai colaborat sau despre care primesc referințe încurajatoare, și o vor face pe domeniul de specializare al acestora. În timp, traducătorii se specializează, se duc către traducere sau către interpretariat, în concordanță cu înzestrările lor naturale și potrivit preferințelor lor de lucru. Un interpret bun nu e în mod obligatoriu și un traducător la fel de bun și invers. Se cer abilitãți diferite: un sprinter nu e un bun maratonist, dar poate fi campion la proba lui.

Și apoi nu pot să nu mă întreb care ar fi soluția – în acest context de re-autorizare prin Ministerul Culturii și Cultelor pe domeniul juridic – la următoarea problemă: care este limitarea de drept și de fapt a documentului juridic? Traduc un bilet de ieșire din spital: acesta cuprinde diagnostic, epicrizã, tratament; din punct de vedere al conținutului este un document medical. Pe traducerea acestui bilet urmează legalizarea semnăturii traducătorului, făcută de către un notar public. Ca regim, acest document este un document juridic, fiind prezentat spre certificare unui notar public. În acest caz, ce fel de autorizare mi-ar fi necesarã pe domeniul juridic sau pe domeniul medical?

Mă bucur că am avut prilejul să vă spun lucruri pe care le gîndesc neîntrerupt de peste 15 ani. În toți acești ani am cunoscut oameni de excepție din toate domeniile, de la lumea universitară la cea din industria metalurgicã, de la lumea culturalã la cea din sfera politică, de la industria confecțiilor la publicul larg. Toți acești oameni m-au ajutat să ajung un profesionist organizat și să nu fac niciodată promisiuni pe care să nu mi le pot ține.

Sînt un cal mic înhămat la o căruță mare, alături de toți ceilalți colegi de meserie și împreună cu aceștia trag din greu pentru ca cei care au mare nevoie de ceea ce le putem noi oferi să nu fie dezamăgiți de acest serviciu. Dacă clienții noștri încheie o afacere bună, fac un voiaj reușit, își pot trimite copiii la studii sau își salvează viața într-o clinică din străinătate, atunci tot efortul nostru nu este fără noimă. (Mihaela BUFNILĂ)