Echilibru și concurență militară

în raportul anual înaintat Congresului american în luna mai a.c. de către oficialii Pentagonului, o atenție deosebită se acordă capitolului nuclear, datorită contextului în care se desfășoară disputele nucleare actuale. Chiar dacă Statele Unite își exprimă preocuparea pentru asigurarea unui „echilibru nuclear” mondial, în fapt ele urmăresc stoparea oricărei ascensiuni militare care i-ar putea periclita extinderea hegemoniei geostrategice, de unică superputere. Și iată că în vizorul Pentagonului apar noi rivali – după Irak și Iran – mult mai amenințători. Unul dintre aceștia este China, considerată în general drept a treia putere militară a lumii, după SUA și Rusia avînd, însă, în perspectivă, cel mai mic potențial în concurența militară cu SUA, ca și tehnologii militare care, în timp, ar putea diminua unele avantaje pe care le deține în prezent armata americană.
Potrivit raportului, bugetul Chinei pe anul 2006 alocă apărării aproximativ 50 la sută din creșterea economică a acesteia, concentrîndu-se pe achizițiile de rachete cu rază lungă de acțiune, pe sisteme aeriene și pe capacități pentru războiul electronic.
Raportul Pentagonului scoate în evidență o anumită îngrijorare a oficialităților americane în privința soluțiilor politice și economice ale Chinei cu state ca Iranul, Sudanul, Cuba, Venezuela și care potrivit acestuia „fac actualmente obiectul eforturilor internaționale de non-proliferare nucleară, reformă politică, stabilitate și drepturile omului”. Și pentru a atenua oarecum această îngrijorare, Statele Unite au inaugurat politica de a înconjura China cu state aliate Washingtonului, precum Japonia, India, Indonezia, Vietnamul și Mongolia. Cert este că Statele Unite sînt iritate de relațiile Beijingului cu Teheranul, China fiind cel mai mare achizitor mondial de petrol iranian, ceea ce aduce venituri uriașe regimului fundamentalist de la Teheran, pe care americanii încearcă să-l calce în picioare prin inevitabilul „război preventiv”. De asemenea, SUA sînt iritate și de faptul că relațiile încordate cu China constituie – potrivit revistei „Foreign Affaires” acea „bulă de oxigen unor state pe care Washingtonul le-a plasat de mult pe <> pentru sancțiuni severe și schimbări de regim”.
China – o putere economică în plină expansiune, al cărei guvern administrează 1,3 miliarde de oameni, adică aproape un sfert din totalul populației de pe glob, rămîne o țară a paradoxurilor, în mare parte datorită schimbărilor socio-economice inevitabile și fără precedent, pe care istoria le-a consemnat. Beijing și Shanghai au devenit în scurt timp cele mai dinamice metropole din lume în acest moment. în China – țară a tradițiilor milenare, dar și a modernității, autostrăzile răsar parcă peste noapte, satele se transformă în mari orașe în timp record (cazul metropolei Shenzhen, cu peste 12 milioane de locuitori, cu zgîrie-nori din oțel și sticlă și care cu 25 de ani în urmă era doar un sat), construcțiile se derulează cu o viteză amețitoare și se fac la scară mare – Bulevardul central din Beijing are 40 de kilometri lungime, hotelul principal al capitalei are cinci corpuri, fiecare cam cît Casa Presei Libere; Piața Tien-An-Men este cea mai mare din lume, cu o suprafață de 440 000 metri pătrați, iar cel mai mare mall din lume – care va avea propriul său parc de distracții, hotelurile sale, o copie a Arcului de Triumf parizian și chiar gondole venețiene – se construiește tot în China – în regiunea Canton -, iar istoria și misterul ei fac din această țară una dintre cele mai rîvnite atracții turistice ale lumii (să nu uităm de Marele Zid chinezesc, de Orașul Interzis din Beijing, de Xi’an cu situl celor 10 000 de statuete din teracotă reprezentînd războinici în poziție de atac), de festivalurile Primăverii, Felinarelor, Dragonului și altele.
Iată, așadar, că dorința înverșunată a Chinei de a cîștiga statutul de mare putere la nivel mondial – reflectată, după cum spun analiștii occidentali – în creșterea presiunii sale economice asupra țărilor din regiune, ca și măsurile întreprinse în direcția întăririi sale militare – nu este văzută cu ochi buni la Washington. Conform celor spuse de analiștii politici, „China este preocupată să capete acces crescut la materiile prime din zona Pacificului pentru a-și putea susține creșterea economică remarcabilă. De asemenea, Beijingul cultivă relații apropiate cu acele țări din zonă care au un rol cheie în rutele de comunicații cu Malaezia și Singapore. încercînd să determine Taiwanul la o reunificare în termeni favorabili Chinei, Beijingul a dispus peste 700 de rachete de croazieră în dreptul Strîmtorii Taiwanului, la care se adaugă – anual -, alte 100 de rachete. China se pregătește pentru o eventuală blocadă economică impusă de SUA. Dezvoltarea economică a Chinei necesită abilitatea de a-și procura cantități cît mai mari de materii prime și petrol. în schimb, SUA încearcă să dobîndească controlul asupra rețelelor maritime ale acestor importuri, vitale pentru economia chinează”.
Cu toate acestea, nu există pentru SUA o amenințare reală în momentul de față nici din partea Rusiei – care după colapsul URSS din 1991 nu mai este capabilă să răspundă cu eficiență maximă unor eventuale lovituri nucleare ale Statelor Unite și cu atît mai puțin din partea Chinei – care stă și mai prost în ceea ce privește capacitatea sa nucleară și, deci, de a răspunde unei prime lovituri nucleare americane. Conform datelor unei agenții care are strînse legături cu cercurile militare americane, China dispune de un arsenal strategic limitat, respectiv nu dispune de nici un submarin dotat cu rachete balistice nucleare intercontinentale. Iar revista „Foreign Affaires” menționează că „potrivit unui clasament neoficial al SUA, arsenalul nuclear intercontinental al Chinei se bazează doar pe 18 baze de lansare a unor rachete cu un singur focos nuclear fiecare. Toate cele 18 focoase sînt, însă, stocate separat, iar rachetele chineze nu au combustibil pentru lansare (lichidul folosit produce coroziune în 24 de ore, așa că rachetele nu sînt alimentate în mod curent, alimentarea durînd în jur de două ore). China nu are, încă, sisteme eficiente de avertizare în caz de atac”.
Rezultă – din toate expunerile și afirmațiile – că SUA exacerbează așa-zisul pericol chinez, găsind – iată – un alt pretext pentru a putea obține o creștere semnificativă la capitolul „buget pentru înarmare”, ca și pentru modernizarea echipamentelor nucleare, cu toate că în momentul de față bugetul militar al Statelor Unite este de peste 420 de miliarde de dolari pe an și depășește cu mult orice alt buget de profil al vreunei țări de pe glob, incluzînd aici, bineînțeles, și marea sa rivală – China.
în definitiv, pericolul chinez, cel nuclear cu precădere, nu vine din partea Chinei, ci mai curînd din partea neoconservatorilor americani, care probabil plănuiesc un viitor război aducător de profituri uriașe, în conjunctura posibilităților reduse ale Chinei de a răspunde eficient unor lovituri nucleare americane. Iar Statele Unite nu vor renunța curînd la hegemonia militară globală și nici la stăpînirea expansiunii economice a Chinei, care intră din ce în ce mai mult pe piața americană, ajungînd să investească și în domeniul strategic din America, cum este cel energetic. (Romulus Dan BUSNEA)
Canton -, iar istoria și mist

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!